Arhiva

Posts Tagged ‘Sabina Fati’

Schimbarea legilor justiției pentru a scăpa de Codruța Kövesi, un atentat de tip mafiot

O lege  este un act normativ care emană de la organul legislativ  prin care sunt reglementate anumite relații sociale. Practic ele definesc modul în care o societate funcționează.

A schimba legile doar pentru că la un moment dat doar așa anumite categorii care dețin puterea la un moment dat sunt interesate pentru a-și putea atinge anumite obiective este un act gravissim care lovește o societate în fundamentul ei democratic, atacă dreptul indivizilor de a se simți protejați.

Dacă se va ajunge la schimbarea legilor Justiție doar pentru că cineva dorește să scape de  procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), Codruța Kövesi putem vorbi fără teama de a greși de un atentat de tip mafiot.

De ce se schimbă legile Justiției? Pentru lichidarea Codruței Kövesi? 

Legile Justiției au fost, de la aderarea României la Uniunea Europeană, un prag simbolic și intangibil pentru guvernele care s-au perindat de-atunci încoace. Nu pentru că  politicienii n-ar fi vrut să schimbe lucrurile în favoarea lor, ci fiindcă aceste legi au fost negociate cu Bruxelles-ul în așa fel încât să întărească puterea magistraților și independența Justiției. Ministrul Tudorel Toader a anunțat că le va schimba, cu tot cu noile coduri Penal și de Procedură Penală.

Pachetul legilor Justiției – care cuprinde Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea privind organizarea judiciară și cea privind Consiliul Superior al Magistraturii – a fost adoptat prin asumarea răspunderii Guvernului împreună cu legile care reglementea­ză proprietatea. În 2005, Călin Popescu Tăriceanu și-a pus în joc mandatul de premier pentru promovarea legilor Macovei, care, printre altele, au dus la crearea DNA sub forma în care funcționează și astăzi. Tăriceanu și-a dat, însă, repede seama că devenise un fel de ucenic vrăjitor pentru prietenii lui, îmbogățiți ai tranziției, și a vrut să dea înapoi. S-a împiedicat de Traian Băsescu, devenit, între timp, un aliat în lupta pentru demolarea DNA.

Incoerențele lor au devenit banale într-o țară în care politicienii își fac legi pentru liniștea și bunăstarea lor. De ce ar vrea ministrul Tudorel Toader să modifice legile Justiției de vreme ce ele au fost scrise ținând cont de standardele Uniunii Europene și de peste zece ani au produs efecte, lăudate în toate rapoartele de țară ale Bruxelles-ului? Nu cumva e vorba despre o contrareformă care să aducă tihna de dinainte? Și, eventual, de un tertip care să-i scoată pe Codruța Kövesi și pe ceilalți procurori-șefi din joc, fără să producă mari valuri la Bruxelles și în cancelariile marilor puteri euro-atlantice?

Soluția unificării DNA cu DIICOT (Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism),  propusă de Tăriceanu mai demult, sub pretextul că acesta este un model folosit în unele state UE și că există o suprapunere între faptele de corupție și cele de crimă organizată, ar duce automat la schimbarea întregii conduceri din cele două instituții.

Aruncarea peste bord a șefei Direcției Naționale Anticorupție ar fi doar unul dintre scopuri, mai sunt modificări esențiale pe care le doresc politicienii, pentru descurajarea procurorilor și judecătorilor și, nu în ultimul rând, îndulcirea Codurilor, pentru salvarea lui Dragnea și a baronilor locali complici în diferite afaceri și care sunt pe punctul să-l trădeze pentru a-și scăpa pielea. 

Autor: Sabina Fati

Sursa: romanialibera.ro

Publicat: 10 august 2017 

 

DE LA GOLANIADĂ LA GOLĂNIE – Cine l-a impus pe Marian Munteanu drept candidat al PNL? Să fie Munteanu omul SRI-ului?

De Marian Munteanu foarte mulți ani nu am mai auzit mare lucru, la un moment dat, a reapărut în atenţie atunci când o jurnalistă de la o televiziune de ştiri era pusă la colţ pentru că a întrebat în direct: „Cine este Marian Munteanu?”.

Pusă la colţ de unii, scuzată de alţii, întrebarea jurnalistei a prilejuit discuţii despre Munteanu.

Apoi l-am văzut la Rareş Bogdan la Realitatea TV într-o discuţie care avea ca pretext evenimentele legate de Piaţa Universităţii.

Ambele întâmplări mi s-au părut un pic forţate. Omul era readus în atenţie.

Brusc apoi vine momentul în care, din candidat la Primăria Generală a Bucureştiului, Ludovic Orban devine candidat la Beciul Domnesc (Că veni vorba, mulţi se întreabă de numele televiziunilor la care acesta ar fi dat şpagă pentru a fi primit. Cred că era destul să se uite un pic la televizor să vază pe unde apare Orban … Antena 3 şi România TV. La aceasta din urmă era cam la fel de prezent ca un abţibild lipăit pe ecran. Nu zicea mare lucru, dar nici nu era contrazis chiar dacă avea păreri care nu erau în concordanţă cu concluziile la care li s-a trasat realizatorilor că ar trebui să ajungă).

Legat de candidaturile propuse de PNL pentru Primăria Generală a Capitalei, toţi candidaţii propuşi au o caracteristică, nu au nici o legătură cu Administraţia. E drept, Ludovic Orban a ocupat la un moment dat un post în Administraţie, dar e ca şi cum nu ar fi ocupat acel post.

După retragerea candidaturii lui Orban ar fi fost în atenţie pentru o candidatură Adriana Săftoiu. Nici asta nu a condus ceva la viaţa ei, modul în care s-a strucurat în PNL e unul cel puţin ciudat. Părea că a venit de la Preşedinţie, unde a fost consilieră a lui Băsescu, având u fel de agendă în care notase tot ce făcea acesta şi pe care o dădea publicităţii bucată cu bucată devenindu-le utilă celui care mai doreau să îi tragă o flegmă în moacă fostului preşdinte.

Deşi nu era nici ea mai brează decât ceilalţi, în ceea ce priveşte Administraţia, a fost cel puţin mirabim modul în care a explodat candidatura lui Marian Munteanu după ce bârfitoarea ma’am Săftoiu îşi dăduse acordul verbal pentru candidatură.

Omul uitat practic de toţi şi care era pomenit (totmai rar) doar când venea vorba de mineriade sau Golaniadă apare a un fel de Cel Aşteptat.

Întrebarea care se pune este: Cine l-a impus pe Marian Munteanu drept candidat al PNL? Să fie omul SRI-ului?

Sabina Fati şi Clarice Dinu cam asta par a încerca să spună…

Marian Munteanu, omul impus de SRI?

Marian Munteanu, omul impus de SRI?

Cui foloseşte candidatura lui Marian Munteanu? Din culisele unei decizii „în plic”

Clarice Dinu

Clarice Dinu

„O piramidală imbecilitate, un semn că PNL se află într-o totală derivă morală, politică, ideologică”, i-a spus Toader Paleologu. „O nemaiîntâlnită deschidere către societatea civilă”, i-a spus Marian Munteanu. Candidatura fostului lider al Pieţei Universităţii la Primărie din partea liberalilor a fost surpriza zilei de marţi. Sub psihoza DNA şi a serviciilor de informaţii, PNL a renunţat la un candidat de partid, pentru care copreşedintele Vasile Blaga garantase cu o zi înainte, lansându-l în cursa pentru primărie pe Marian Munteanu.

Candidatura fostului lider al Pieţei Universităţii scoate la iveală disoluţia în care se află în acest moment PNL. Fără o reprezentare a situaţiei de fapt în care a ajuns partidul, luptele pentru supremaţie între vechii liberali şi pedelişti i-au rupt practic de realitate pe lideri. O parte a gărzii vechi a PNL, grupate în spatele lui Eduard Hellvig, şeful SRI, şi a lui Klaus Iohannis, convişi de un sprijin necondiţionat al acestora, au declanşat o luptă surdă în partid, susţinută activ în mass-media apropiată.

Candidatura lui Ludovic Orban i-a nemulţumit, deoarece planurile lui vizau conducerea partidului, iar problemele acestuia cu DNA i-au scutit de la o mutare de forţă de schimbare a sa înainte de alegeri. Înaintea scoaterii din cursă a lui Orban de către procurori, pe piaţă a fost lansat scenariul unei înţelegeri cu Nicuşor Dan. După şocul de luni, în faţa camerelor de filmat Vasile Blaga garanta un candidat de partid. În cărţi au reintrat Cătălin Predoiu şi Adriana Săftoiu. Lucrurile s-au precipitat rapid, iar tabăra apropiată tandemului Hellvig-Iohannis, prin portavocea lor din partid Teodor Atanasiu, au venit cu propunerea lui Marian Munteanu.  Oficial, Vasile Blaga a anunţat că acesta a fost asumată de Cătălin Predoiu. Neoficial, susţin surse din partid pentru gândul, „poate doar Blaga ştia dinainte de mutare”.

În interior, au declarat aceleaşi surse, Alina Gorghiu, Mihai Voicu şi Teodor Atanasiu, care a şi venit împreună cu Munteanu, s-au întrecut în discursuri omagiale, explicându-se colegilor de partid cât de bună este această variantă pe care le-au propus-o.

Festivismul a fost întrerupt de deputatul Ioan Cupşa, care le-a spus colegilor, că nu este niciun moment de sărbătoare şi că este de condamnat „cinismul unor lideri de partid” care prezintă ca o victorie faptul că liberalii nu au găsit un candidat propriu pentru Primărie şi că este clar pentru toată lumea că partidul este în criză.

Unii liberalii l-au întrebat pe Marian Munteanu dacă are vreun punct vulnerabil, iar acesta le-a răspuns că ştie că ar avea un dosar la CNSAS, dar nu ştie ce conţine deoarece nu l-a putut consulta, au mai spus aceleaşi surse.

Ce a obţinut garda veche a PNL prin această mutare sub psihoza DNA-SRI?

I-au scos definitiv din joc pe foştii PDL-işti şi şi-au consolidat influenţa prin oferirea unui prezumtiv protectorat garantat Hellvig-Iohannis. La congresul pentru alegerea noii conduceri după fuziune, sunt singurii care pot emite pretenţii, indiferent de scorul de la locale şi de testul extrem de important din Bucureşti. Dacă Marian Munteanu câştigă, meritul va fi asumat de ei. Dacă Marian Munteanu pierde o mare parte din responsabilitate va fi transferată către fostul PDL care prin Cătălin Predoiu nu şi-a asumat o bătălie deschisă cu PSD. Practic, Cătălin Predoiu a fost scos definitiv din joc, iar în perspectiva alegerilor din toamnă nu mai poate emite pretenţii la funcţia de premier.

Va rezolva candidatura lui Marian Munteanu problema PNL în Bucureşti? Fostul lider al Pieţei Universităţii a mai cochetat cu politica. În 1992 partidul său, Mişcarea pentru România, a obţinut un scor de 0,12%. În 2000, a încercat o candidatură la prezidenţiale din partea PNR, partidul fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, unul dintre personajele cheie în 1990 în cazul reprimării manifestaţiei din Piaţa Universităţii.

Ca şi atunci, şi acum, Marian Munteanu intră în cursă într-un context în care discursul naţionalist are tot mai mulţi adepţi. Din acest punct de vedere, liberalii au, în parte, şanse să-l scoată în decor pe fostul preşedinte Traian Băsescu, potenţial candidat la primărie, care s-a înscris pe aceeaşi turnantă.

O parte a liberalilor se tem însă că această variantă nu îi va mobiliza la vot nici măcar pe toţi cei din electoratul dur al partidului care ar fi nemulţumit că nu au un om de partid în cursă. De asemenea, un punct nevralgic ar fi capacitatea lui Marian Munteanu de a mobiliza din electoratul nehotărât, mai ales că acesta esta format în mare majoritate din tineri, mai puţin sensibili la discursul mistico-religios şi naţionalist al fostului lider al Pieţei Universităţii.

Quintus s-a abţinut la vot

Chiar dacă Alina Gorghiu a anunţat că Marian Munteanu a fost votat în unanimitate candidat la Bucureşti, a existat totuşi o abţinere. Aceasta a venit din partea preşedintelui de onoare al PNL, Mircea Ionescu Quintus.

„Nu a fost o abţinere împotriva lui Marian Munteanu pe care îl cunosc şi care, după părerea mea este o legendă a Bucureştiului, ci m-am abţinut împotriva conducerii partidului din care fac parte pentru că nu am fost pregătiţi pentru şocul de acum. Am fost luaţi prin surprindere, s-a găsit soluţia asta, dar un om politic trebuie întotdeauna să aibă şi un plan de rezervă şi noi nu am avut”, a explicat preşedintele de onoare al PNL, întrebat de ce s-a abţinut la votul din Biroul Politic Naţional (BPN) al PNL.

Întrebat dacă susţinerea lui Marian Munteanu la Primăria Capitalei este o variantă bună, Quintus declarat că ”o variantă mai bună nu s-ar putea găsi”.

Autor: Clarice DINU

Sursa: gandul.info 

Marian Munteanu: liderul-supapă al SRI?

Sabina Fati

Sabina Fati

În România postdecembristă, extremismul politic a fost mai mereu ținut sub control de profesioniștii informațiilor, iar atunci când depășea măsura părea să o facă tot „controlat“. De aceea intrarea bruscă în politica de vârf a liderului studenților din vremea Pieței Universității ar putea fi un experiment dirijat, dacă nu cumva este doar o mișcare de marketing a liberalilor aflați în degringoladă.

 Simbol al degradării istoriei, Marian Munteanu (MM) are certe calități de lider. Vorbește liber, este un universitar serios și studios, ajuns pe propriile speze să-și facă un doctorat strălucit, are idei și, ceea ce este foarte rar în politica autohtonă, are idealuri. Pe scurt, omul crede în „românism“, în dreptul autohtonilor de a se bucura de bogăția țării lor, militează pentru susținerea capitalului românesc – „singurul interesat să pună în centrul oricăror strategii de dezvoltare spațiul național“, își dorește o reîntoarcere la „valorile fondatoare ale civilizației românești“: „familia, satul, școala, biserica, armata, credința creștină, limba română, reperele spirituale, culturale și istorice“. Marian Munteanu propune în Proclamația  Alianței Noastre „blocarea oricăror tentative politico-administrative de a modifica, prin diferite forme de constrângere, actualul profil – etnic, cultural sau religios – al României“.
 
Proclamația Alianței Noastre (organizația-fanion înființată de MM, după multe altele care au eșuat) este instrumentul politic prin care Marian Munteanu s-a pregătit să-și reia rolul de lider. Textul acesteia se încheie cu o formulă dragă multor români: „Î̂mpreună, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom reuși!“. Publicată acum trei săptămâni, ca și cum Marian Munteanu și-ar fi negociat deja poziția de candidat la Primăria Bucureștiului, Proclamația menționează importanța orientării euro-atlantice a țării, pentru ca în acest fel să fie înlăturate orice suspiciuni venite dinspre intelectualii sceptici, dintre care mulți stăteau odinioară în genunchi în Piața Universității de câte ori Marian Munteanu le cerea să se roage împreună.
 
Acum un sfert de secol, MM era un tânăr cu tendințe mistice, care vorbea de la balconul Universității ca și cum ar fi fost în amvon. În spatele lui s-au încolonat atunci nu doar nostalgicii care purtau cămăși verzi și centuri, preluate din vremea bună a legionarilor, ci și bucureșteni educați înfricoșați de perspectiva de a rămâne în capcana neo-comuniștilor. Apoi, a devenit martir, a fost bătut și dus în beciurile poliției de securiști îmbrăcați în mineri. Dar MM i-a iertat, fiindcă el e un credincios adevărat, așa că zece ani mai târziu negocia la aceeași masă cu Virgil Măgureanu, primul șef al SRI.
 
Revenirea lui MM ar avea legătură, după cum scrie Clarice Dinu în Cui foloseşte candidatura lui Marian Munteanu? Din culisele unei decizii «în plic» (Articolul de mai sus), cu noul director al Serviciului Român de Informații, Eduard Hellvig, iar Klaus Iohannis și-ar fi dat acordul. Ar fi acesta un semn că SRI ar vrea să (re)creeze o mișcare extremistă, pentru a preveni o derivă naționalistă și xenofobă spontană? Există, oare, indicii că și România ar putea cădea în plasa extremiștilor, așa cum s-a întâmplat deja în Polonia și în Ungaria? Că ne-am putea sincroniza cu Vestul Europei prin apariția unei formațiuni naționaliste cu toate ingredientele tradiționale, cum ar fi ortodoxiste și anti-occidentale?
 
Marian Munteanu ar fi în acest caz liderul-supapă „controlat“, care să răspundă frustrărilor celor, tot mai mulți, care cred că liberalismul dăunează familiei, că firmele străine jecmănesc țara, că politicienii sunt toți niște hoți și că doar Dumnezeu și un lider mesianic ne-ar mai putea salva.

Autor: Sabina Fati

Sursa: romanialibera.ro

Tot Clarice Dinu publică şi o foarte scurtă biografie a lui Marian Munteanu.

De la Petre Ţuţea la Virgil Măgureanu. Scurtă biografie a lui Munteanu

Născut pe 19 iunie 1962, Marian Munteanu, fostul lider al Pieţei Universităţii, a fost un apropiat al lui Petre Ţuţea, dar şi al lui Ioan Coja, relaţia cu cei doi făcând ca în anii 1988-1989 să fie arestat şi interogat în mai multe rânduri. El a fost acuzat de „propagandă crestină, ostilă ideologiei marxist-leniniste“.

În 23 decembrie 1989, a înfiinţat Liga Studenţilor, în anul următor fiind coordonatorul Pieţei Universităţii, primul mare protest al societăţii civile, după Revoluţie.

În perioada, Mineriadei din 1990, Marian Munteanu, care fusese arestat în 13 iunie şi ulterior eliberat, este prins şi bătut  cu brutalitate în dimineaţa zilei de 14 iunie în sediul Universităţii. A fost transportat în stare gravă la spital, în moarte clinică, iar după patru zile a fost arestat şi încarcerat la Jilava, fiind eliberat după două luni de detenţie, la presiunea internaţională, dar şi organizaţiilor naţionale.

În noiembrie 1992, Marian Munteanu a înfiinţat „Mişcarea pentru România, organizatia politică de orientare national-democrată, care şi-a încheiat activitatea în 1995.

Marian Munteanu a revenit în prim-planul politicii în 2000, când a fost propus candidat la preşedinţie al PNR-ului condus de Virgil Măgureanu. El nu s-a mai înscris oficial în cursă, renunţând la statutul de prezidenţiabil după scurt timp, pe motiv că nu i-a fost acceptată condiţia ca pe listele de candidaţi să fie promovaţi tineri.

„În politica mare trebuie să încerci să găseşti o soluţie, când situaţia este atât de gravă. Iar în România noi aveam următoarele două alternative: Ion Iliescu şi Vadim Tudor. Punct. Acceptam orice sprijin, numai să putem găsi o soluţie să ieşim din această dihotomie care nu cred că vi se pare foarte plăcută. Dl Iliescu, care a şi devenit preşedinte, cu tot ce s-a întâmplat după asta, sau putea să fie dl Vadim Tudor. Ticăloşia a fost că lumea a prezentat că eu aş fi candiat – n-am candidat nicăieri, nici măcar nu m-am înscris în partid, în alianţa aia. A fost o discuţie care, evident, nu a putut ajunge la un rezultat final. Dar criticii care m-au tot acuzat după aceea mulţi ani de zile sunt cei care au susţinut Partidul Democrat, în care aceste două partide au intrat. Deci era rău dacă eu eram sprijinit în alegeri de către membrii acelor partide, dar dacă ele l-au sprijinit pe dl Băsescu au devenit brusc bune”, a explicat Munteanu, într-un interviu la Digi24, asocierea cu fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu.

Licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, Marian Munteanu are titlul academic de doctor,  specializarea etnologie si folclor, cu teza „Folclorul detenţiei – Ideea de libertate în cultura tradiţională românească”.

Autor: Clarice DINU

Sursa: gandul.info

Pupincurismul Patriarhiei Ortodoxe Române faţă de Biserica Ortodoxă Rusă

 

Deşi mimează autocefalia, implicit, idependenţa faţă de Biserica Ortodoxă Rusă, faţă de Rusia în general şi un conflict deschis pe patrimoniu, iată că BOR se dovedeşte a fi nu doar ipocrită ci chiar în sluzba ruşilor.

Cum cineva şi-a permis să spună cu subiect şi predicat că Rusia foloseşte ortodoxia pentru a câştiga influenţă în estul Europei, cum BOR sare cu comunicate…

E vorba de un  articol al Saninei Fati şi de replica dată chiar de Patriarhia Ortodoxă Română.

Dacă nici asta nu e  supuşenie şi pupincurism, atunci nu mai ştiu ce înseamnă astea.

Ortodoxia, arma politica pentru Rusia

Sabina FatiPatriarhul Daniel are de ce să fie fericit: peste 90 la sută din elevi au cerut să facă ora de religie. Acest rezultat are „valoare de referendum“, precizează cu entuziasm Patriarhia Română. Aproape toți cei înscriși la Religie vor continua să facă rugăciuni în această oră, vor continua să afle despre superioritatea ortodoxiei asupra celorlalte religii și vor continua să fie convinși că „homosexualii și femeia cu barbă“ trebuie aruncați la marginea societății. O propagandă care seamănă din ce în ce mai mult cu cea a Moscovei și care poate fi găsită cu ușurință la Russia Today, varianta în limba română.

ecent, la o conferință organizată în București de acest nou trust de presă, unde au venit simpatizanți din mai multe țări ai mișcării eurasiatice și ai ideilor lui Alexandr Dughin, s-a vorbit din nou despre motorul ortodoxiei și importanța teologiei pentru viitorul acestei regiuni, despre valorile religiei, care trebuie să funcționeze împotriva liberalismului și a modernizării de tip atlantist.

Moscova încearcă de mai multă vreme să folosească ortodoxia ca instrument ideologic și geopolitic în justificarea acțiunilor ei. Își trimite emisari de toate felurile pentru a construi punți de legătură în toate statele ortodoxe, pe care la o adică le poate folosi în scopuri politice. În ultimii ani, de pildă, Ilarion Volokolamsk, numărul doi după Patriarhul Kiril, un fel de ministru de externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, a venit de mai multe ori în România, ultima dată în toamna anului trecut, când s-a întâlnit și cu Daniel. A ținut conferințe și slujbe la care au venit mii de oameni, cărora le-a explicat că nu suntem într-o „epocă postcreștină“. Mesajul emisarului rus coincide cu cel al înalților ierarhi români și cu așteptările unei părți importante a societății autohtone, nepregătită să accepte până la capăt principiile drepturilor omului.

Valorile pe care le promovează Rusia prin pârghii mai mult sau mai puțin subtile, religia, ierarhia și familia, acuzând statele atlantiste de un liberalism deșănțat, se suprapun vederilor elitei politice autohtone. Moscova se consideră singura mare putere cu adevărat conservatoare, care poate să-și salveze surorile mai mici din ghearele occidentalilor care propovăduiesc drepturi pentru homosexuali, încurajează mamele singure și fac educație sexuală în școli. Bulgaria și mai ales Grecia, unde numărul euroatlantiștilor este în scădere, Serbia, Muntenegru și România se află printre țintele prioritare ale Rusiei.

Proiectul Marii Europe de Est, despre care scrie Dughin, înseamnă strângerea slavilor și ortodocșilor sub steagul politic rusesc, în care ar încăpea și ungurii, care, cu toate că nu sunt nici slavi, nici ortodocși, au origini eurasiatice.

Ideea lui Dughin este utopică, dar pe teren Rusia avansează spre vest și își aruncă ancore peste tot în această regiune. Ortodoxismul este doar unul dintre canalele prin care Moscova încearcă să pătrundă și pe care îl folosesc inclusiv trusturile de presă pe care le-a deschis la București. Cu cât populația este mai înclinată să accepte pe nemestecate conservatorismul ortodoxist, cu atât propaganda rusă ar putea să-și găsească mai mulți aderenți.

În România, potrivit sondajelor, doar un sfert din populație privește cu simpatie spre Rusia și s-ar putea crede că din acest punct de vedere nu este nici un pericol, dar propaganda lucrează pe termen lung. 

Autor: Sabina Fati

Sursa: romanialibera.ro

Data publicării: 11 martie 2015

Şi acum răspunsul pupincuristei Patriarhii Ortodoxe Române (Atenţie, fiind un comunicat emis de biroul de presă al Patriarhiei ESTE UN RĂSPUNS OFICIAL):

Patriarhia raspunde campaniei anti-BOR. “ORTODOXIA, ARMA POLITICA A RUSIEI?”/ Din pacate, duhul denuntarilor “dusmanilor poporului” a prins si la preoti

În legătură cu articolul de opinie Ortodoxia, ar­mă politică pentru Ru­sia apărut sub sem­nă­tu­ra doamnei Sabina Fati în pu­blicaţia România Liberă din zi­ua de 12 martie 2015, precizăm:

În ultimii 25 de ani, doamna Sabina Fati instigă adesea la ură confesională şi denigrează is­toria şi activitatea Bisericii Ortodoxe Române după princi­piulcalomniază, calomniază, poa­te va rămâne ceva.  După ce, în urmă cu câteva zile, Sabina Fati şi-a exprimat dezamăgirea pe site-ul Europa Liberă că pes­te 90% dintre elevi au depus ce­rere pentru a studia religia în în­văţământul public, în Ro­mâ­nia Liberă din 12 martie 2015, aceeaşi jurnalistă aduce acuzaţii injuste şi nedemne.

Nemulţumită şi iritată de decizia majorităţii părinţilor şi ele­vilor în favoarea prezenţei orei de religie în şcoală,  doamna Fati se pretează la un atac dezo­norant, folosit în ultimii ani şi de alţi adversari ai Bisericii noastre, şi anume că,în contextul geo­politic din Europa de Est, Or­to­doxia ar fi arma politică a Ru­siei (sic!). Pentru a-şi argumenta aceste acuzaţii, doamna jurna­listă face asocieri forţate privind vizita în România a unor persoane politice din Rusia şi le­gă­tu­rile lor cu Biserica Ortodoxă Română. În acest sens, men­ţi­o­năm că, de fiecare dată când Ale­xandru Dughin vine în Ro­mâ­nia, jurnalişti ca şi doamna Sabina Fati încep să inventeze presupuse întâlniri oficiale între acesta şi reprezentanţi oficiali ai Bisericii Ortodoxe Române. Mai mult, fac presiuni asupra Biroului de presă al Patriarhiei Române să confirme ceea ce este doar speculaţie sau zvon.

Doamna Fati ignoră în mod voit faptul că Biserica Ortodoxă Română împreună cu toate cultele din România au susţinut în mod public autorităţile de Stat în demersurile de aderare a României la NATO şi de integrare a ţării noastre în Uniunea Europeană tocmai pentru că, după căderea regimului comunist ateu, a fost dorinţa poporului român de a-şi construi un vii­tor democratic.

În ceea ce priveşte întâlni­rile oficiale de la Patriarhia Română cu Mitropolitul Ilarion de Volo­kolamsk,  precizăm că, aşa cum de altfel s-a şi comunicat public, acestea au vizat doar probleme de interes strict bisericesc, ca pregătirea Sfântului şi Ma­relui Sinod Panortodox (din 2016) sau aspecte ale rela­ţiilor bilaterale ale celor două Biserici Ortodoxe surori autocefale, fără nici o strategie de ordin politic.

Biserica Ortodoxă Română pro­movează în societatea româ­nească valorile eterne ale Evan­gheliei lui Hristos, care nu pot fi înlocuite de ideologii politice şi strategii efemere doar pentru a fi „modern“ sau „progresist“. A pro­mova în societatea seculari­za­tă de astăzi, inclusiv prin ora de religie, valorile fundamenta­le ale Evangheliei iubirii lui Dum­nezeu pentru oameni, care apără persoana şi demnitatea uma­nă, instituţia familiei tra­di­ţi­onale, solidaritatea şi coope­rarea cu toţi oamenii pentru bi­nele comun al societăţii re­pre­zintă misiunea constantă a Bisericii.

În concluzie, acuzaţiile po­tri­vit cărora Biserica Or­to­do­xă Ro­mână ar susţine geopolitica Ru­siei şi ar promova în socie­tatea românească interesele acesteia sunt pătimaşe şi denigratoare. Probabil este dificil pen­tru unii jur­nalişti să înţe­lea­gă că Bi­se­rica Orto­doxă Ro­mâ­nă autocefală nu este subordonată nici unui cen­tru ecleziastic extern, şi nici nu doreşte vreo„politică imperială“, ci doar căutarea Îm­părăţiei cerurilor (cf. Matei 6, 33).

Cu alte cuvinte, Biserica Or­to­doxă Română îşi apără autocefalia bisericească şi neutrali­ta­tea politică tocmai pentru a sluji cu fidelitate poporul român pe calea mântuirii. (Biroul de presă al Patriarhiei Române)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

IMPRESIONANT: Jurnalista Sabina Fati a refăcut de una singură Drumul Mătăsii

Jurnalista Sabina Fati a făcut o singură călătorie la care cei mai mulţi nu ar întrăzni măcar să se gândească. A refăcut singură Drumul Mătăsii…

O interesantă discuţie-interviu între Sabina FATI şi Cristian Pătrăşconiu

Această prezentare necesită JavaScript.

Interviu Sabina FATI: Pe Drumul Mătăsii – ca să te înţelegi mai bine

 

Care stafide şi care migdale sînt cele mai bune, în cele din urmă? Ştiu că, în călătoria ta pe Drumul Mătăsii ai încercat multe soiuri din fiecare dintre cele două…

Sabina Fati

Sabina Fati

Mi-au plăcut foarte mult, de fapt nu stafidele, ci afinele uscate pe care mi le-am cumpărat din bazarul din Oş in, Kirghistan, înainte să urc în Pamir şi să trec graniţa spre Tadjikistan. Dar migdalele sînt foarte bune şi în Kaşgar, în Vestul Chinei, în regiunea Uigură. Kaşgarul e locul unde a început The Great Game, la începutul secolului XX, între britanici şi ruşi. Şi cred că Marele Joc continuă şi acum în Asia Centrală, între chinezi şi ruşi, fiindcă americanii, continuă să fie indeciși în privința acestei regiuni.

Cum s-a născut ideea acestei neobişnuite călătorii – să refaci, în felul tău, Drumul Mătăsii? În profilul tău public, nu există antecedente comparabile. Există, mai degrabă, în biografia ta care ţine în bună măsură de zona privată, dar public, nu există ceva de acest gen…

Am proiectat această călătorie pentru a verifica în ce măsură un nou Drum al Mătăsii ar putea exista în secolul 21: un drum care să lege China de Europa. Americanii au făcut o astfel de strategie cu aproape 15 ani în urmă, reluată în 2011 de Hillary Clinton pe vremea când era secretar de stat al SUA. Era vorba despre o soluție de „umplere” a golului care ar fi urmat să se creeze după retragerea americanilor din Afganistan. Strategia creării Noului Drum al Mătăsii, nu a fost din păcate pusă în practică de americani, așa că acest spațiu geopolitic dintre China și Europa, tinde să fie ocupat de China și Rusia.

De fapt, există Drumuri ale Mătăsii, nu unul singur…

Da, dacă revenim în istorie, vedem uşor acest lucru:  principala ramură a Drumului Mătăsii pleca din China spre Siria, cu diferite variante, unele care traversau acum 2500 de ani Asia Centrală spre Iran și mai departe spre Siria și de acolo prin Marea Mediterană spre Roma sau Grecia sau Tibetul, Afganistanul și Iranul spre Siria. Această cale rămâne blocată din cauza războiului din Siria, a Statului Islamic și a conflictului fără sfârșit din Afganistan. Eu am mers, însă, pe ruta secundară, cea care traversează Asia Centrală, Caucazul de Sud, Turcia, România și care urca odinioară pe Dunăre spre mijlocul Europei. Există și alte trasee, Drumul Stepelor, pe care a mers Marco Polo, Drumul Obsidianului, Drumul Mirodenilor…Cum se poate călători pe un nou Drum al Mătăsii în secolul 21? – aceasta a fost marea mea întrebare şi la ea am încercat să răspund. Cît e de uşor, cît e de complicat? Călătoria a fost finanţată de Black Sea Trust, iar cartea mea încearcă să ofere câteva răspunsuri.

Dar nu doar geopolitică. Intuiesc – e şi un drum despre tine acesta, nu? Cum e pentru tine acest drum parcurs de tine în 80 de zile – e un vis vechi de copilărie sau e un vis de maturitate? În ambele situaţii – vis devenit oarecum realitate…

Da. Seamănă într-un fel cu unul dintre visele copilăriei mele, dar pe-atunci eram pasionată de Africa.

Cum e, în ce moduri e despre tine această călătorie? În ce fel o asemenea călătorie te-a revelat în faţa ta?

Chiar dacă am plecat la drum cu scopuri clare, în general de observator, inevitabil în această poveste am devenit personaj, traversând tot felul de întâmplări adesea neprevăzute, în ciuda faptului că mi-am pregătit foarte bine călătoria.

Ce înseamnă „bine pregătit”? Cum se face pregătirea pentru un asemenea drum?

În primul rînd, înseamnă să ai un calendar clar. Să știi exact ce vrei să faci în fiecare zi, cu ce urmează să mergi din punctul A în punctul B, unde te oprești, unde dormi, care sunt riscurile. Știu că o atare pregătire omoară aventura și că neprevăzutul face ca povestea să palpite, dar în același timp, dincolo de această chemare a spontaneității eu am fost mai preocupată de dorința de a termina cu bine drumul.

Un alt aspect ţine de modul cum poţi ajunge în aceste ţări din Asia Centrală, pentru că fiecare dintre ele îţi cere viză. Pentru a obține vize, ai nevoie de scrisori de invitaţie. De unde poţi lua acele scrisori? Cine ţi le dă? Partea birocratică legată direct de chestiunea obţinerii vizelor, a fost, cred, cea mai grea în capitolul de călătoria propriu-zisă. Şi nu e vorba doar de o singură ţară, ci de multe. Cînd am încercat, în prima fază, să iau legătura, în felul în care mai procedaseră şi alţi români care mai merseseră în aceste regiuni, mi s-a răspuns foarte repede. Dar mi s-a atras atenţia: unu, că sînt femeie; doi, că sînt ziaristă…

Deci, două păcate grave – unul mai grav decît altul…

Da…Şi femeie, şi ziaristă – şi, pe deasupra, să mai şi vreau să călătoresc singură. Aș fi putut încerca să cer acreditări de jurnalist, dar refuzurile erau riscante, urmând ca drumul să-mi fost pregătit de propagandiștii celor 10 state prin care am trecut.

Oricum, ai fost scanată destul de bine…

Poate că da.

Ți-a fost frică?

Da, mi-am dat seama de acest lucru, prima dată în China, după ce m-am pomenit cu adevărat singură, fiindcă în anumite locuri oameni își vorbeau doar limba lor. Apoi, cînd căutam un hotel, mergeam cu o hîrtie pe care un binevoitor îmi scrisese în mandarină adresa și numele hotelului. Mi-am dat seama că nu toți cei pe care îi întrebam de drum știua să citească. Dincolo de adrenalina la care se gândesc unii cititori, am avut când și când senzația că aș putea să mă pierd și că nimeni în afară de mine nu mă poate ajuta vreodată şi de faptul că nu ştii ce ţi se întîmplă mîine, ai şi o senzaţie destul de ciudată şi de inconfortabilă, că eşti pierdut, şi că depinde doar de tine să te poţi salva. Acolo eşti obligat să te salvezi imediat. Am mers de multe ori singură pe trasee dificile de munte unde uneori nu întâlneam țipenie de om două zile la rând. Aici, nu oamenii lipseau…

Cum te-ai pregătit pentru această călătorie?

A fost, mai întîi, o lungă pregătire birocratică. Apoi, am citit cît am putut despre toate aceste țări, despre istoria Asiei Centrale. Am căutat hărți și nu în cele din urmă mi-am pus la punct echipamentul de drum: sac de dormit uşor, jachetă impermeabilă, ghete confortabile și rezistente, mi-am recondiționat ruxacul vechi, în fine un bagaj minimalist, dar suficient.

Cît ai mers pe jos?

Nu am mers prea mult în cele din urmă, cu excepția distanțelor imense străbătute în fiecare dintre locurile în care m–am oprit. Între orașe am folosit trenul, acolo unde se putea și în rest maşini de ocazie, care te puteau însă abandona, la o adică în locurile cele mai neașteptate, cum mi s-a întâmplat la graița dintre Kîrîstan și Tadjikistan, în Pasul Kyzyl Art, la peste 4000 de metri altitudine.

Acela a fost cel mai tensionat moment?

Pot să spun şi aşa. Fiind atît de sus, eram acolo doar eu şi soldaţii din cazarmă. Ei nu mai văzuseră, de mult sau poată nicicînd, o femeie blondă. Au ieşit toţi din cazărmi să se uite la mine.

Ce ţi-a spus, într-un mod adînc, acest Drum al Mătăsii, astăzi? Drumul Mătăsii al tău, într-un sens personal…

Într-un fel, a fost un drum și către mine. Pe de altă parte, spre finele celor 80 de zile, mi-am dat seama că o călătorie ar trebui să fie nesfârșită pentru a te înțelege pe tine până la capăt și pentru a desluși mai bine lumea din jur. Cu cât mergi mai încet, cu cât te oprești mai mult într-un loc sau altul, cu atât poți vedea mai bine ce se întâmplă înăuntrul și înafara ta, cu atât te poți înțelege mai bine.

Şi nouă, astăzi, ce ne spune această, cum să îi zic, instituţie numită „Drumul Mătăsii”? Ca instituţie istorică…

Cred că sînt două lucruri de amintit. Primul: putem spune că Drumul Mătăsii nu a fost, de fapt, niciodată închis, nici după ce s-a descoperit varianta lui maritimă acum 500 de ani, iar mărfurile nu au mai fost transportate pe uscat, fiindcă rutele intercontinentale erau mult mai costisitore şi mai riscante. Cînd tranzitul comercial se făcea pe uscat, doar o parte din caravane mai ajungeau la destinație. Un mic trafic dinspre Est spre Vest și invers a rămas, însă, viu chiar sub URSS, chiar dacă bazarurile au fost închise atât în China, cât și în Uniunea Soveitică.

Al doilea lucru de spus este că Noul Drum al Mătăsii nu poate fi profitabil că statele pe care le străbate nu își stabilesc standarde comune. În plus, graniţele sînt complicat de străbătut, între ţările din zonă sînt conflicte, iar procurarea vizelor este ceva foarte complicat. Dacă totuşi depășești toate blocajele birocratice și îţi pui pe picioare o afacere care mai şi prosperă, atunci ea îţi poate fi furată sau luată cu forța, oricând.. Totul este extrem de impredictibil în această zonă, unde infrastructura de transport a fost croită acum aproape un secol. Există regiuni aflate pe Drumul Mătăsii care nu sunt controlate de statele de care aparțin și pentru a avea un tablou complet, mişcările islamiste sînt extrem de active în regiune. Oricum spațiul dintre Rusia și China, numit și Eurasia este disputat de cele două mari puteri aflate în expansiune. Iranul, acest pivot geopolitic care poate înclina balanța într-o parte sau alta și care pare pregătit să se deschidă spre Vest, mi s-a părut, poate, țara cea mai vie de pe acest traseu.

Cartea e dedicată multor femei. În ce fel e despre femei această carte?

Cartea nu este despre femei, dar destule dintre personajele care o populează sînt femei. Pe unele le-am observat din apropiere, cu altele am vorbit, despre unele mi s-a povestit, pe unele le-am întîlnit din greşeală ori din întîmplare. Altele m-au ajutat, altele m-au hrănit. Unele m-au îndrumat. Am întîlnit şi dizidente care, poate s-au pus în pericol atunci cînd s-au văzut cu mine. În ajustarea călătoriei mele am fost ajutată de femei, de președinta Black Sea Trust, Alina Inayeh, de șefa secției moldovene de la Radio Europa Liberă, Oana Serafim, de adjuncta ei, Ileana Breitenstein. Cartea mea a fost la rândul ei nășită de femei: directoarea generală a Editurii Humanitas, Lidia Bodea;  Elena Ștefoi, prima cititoare a manuscrisului.

Pe tot parcursul călătoriei am fost preocupată de femeile din jurul meu. Am urmărit cu mare atenţie, de pildă, ce se întâmpla cu ele în regiunea uigură, unde pentru a sfida statul, se învăluie în cea mai strictă tradiție musulmană. În China, în regiunea de Vest, deşi există diverse edicte împotriva purtării vălului, femeile devin din ce în ce mai radicale; cu cît statul intervine mai mult în viaţa lor privată, cu atît se acoperă mai mult, parcă retrăgându-se din lumea aceasta care le rănește, unde statul le obligă să facă avort chiar dacă sarcina lor a ajuns la șapte sau opt luni.

În Kîrghîstan, chiar în capitală, în centrul Bișkek-ului, am văzut un magazin care se cheamă Zahra, trimitere evidentă la celebra firmă de îmbrăcăminte, dar care era în întregime dedicat musulmanelor. Amănuntul acesta nu e lipsit de importanţă, fiindcă această țară, Kîrghîstanul este, dintre toate republicile de pe Drumul Mătăsii, cea mai liberală. Aici au avut loc două revoluţii liberale, oamenii sînt ceva mai liberi, economia este mai deschisă. Ţara nu e chiar bogată, dar are, făţă de restul republicilor de pe Drumul Mătăsii, o deschidere mai mare în multe privinţe. Cu toate acestea, în capitala statului, multe femei, nu toate, firește, purtau haine islamice. Ca semn de mîndrie, de recunoaştere a identității lor.

Femeile sînt drăguţe peste tot. Au grijă de tine, îţi spun de ce să te fereşti. În Iran am avut noroc de compania unei femei de afaceri care mi-a arătat multe lucruri şi de la care am învăţat multe. O femeie de succes, nu neapărat fericită, dar care s-a descurcat în afaceri la fel de bine ca un bărbat, deși trăiește într-o țară în care are un statut relativ inferior. Ea mi-a spus să am grijă cum îmi port eșarfa, fiindcă oamenii din Garda Revoluționară Islamică a ayatollahului abia așteaptă un pretext pentru a pune mâna pe o femeie, chiar dacă e străină: „până vine ambasadorul tău să te scoată ei vor fi avut timp să-ți facă cele mai îngrozitoare lucruri”.

Pe drum fiind, ai regretat vreodată că ai ales să mergi, că ai ales această călătorie?

Nu, niciodată. Mi-a şi fost frică să nu cumva să fiu nevoită, din diverse motive, să renunţ. După spaima din prima luna a călătoriei, am devenit, cumva, a drumului.  Trăiam toate lucrurile care se întîmplau şi îmi plăceau toate. Chiar şi cele mai puţin plăcute. Am avut o gleznă care m-a supărat ceva timp şi de la care m-am temut că voi fi nevoită să renunţ să fac tot drumul, dar până la urmă am suportat entorsa până la capăt.

Cum te-ai „acoperit”, a propos de riscurile şi de pericolele acestei călătorii? Cum ai încercat să le îndiguieşti, să le anulezi dacă se poate? Ce ai făcut, ce măsuri de precauţie ţi-ai luat?

Te gîndeşti înainte să pleci care sînt pricipalele pericole. Cel mai des – să te fure cineva, să rămîi fără bani şi fără acte. Să te răpească sau să îţi facă rău, dintr-un motiv sau altul. În primul rînd, am încercat să fiu precaută; nu am fost ostentativă, nu am purtat  bijuterii, am fost aproape tot timpul îmbrăcată în negru. Mi-am pus actele la adăpost, nu am ţinut toţi banii în acelaşi loc – am avut, de fapt, o poveste întreagă legată de unde e locul cel mai sigur. Am plecat la mine cu bani „mărunți” de 5 și 10 dolari  – pentru bacşişuri, pentru mîncare, pentru maşini de ocazie. Nu am avut această problema în China – acolo am călătorit mult cu trenul şi în mulţime. Cînd am intrat în zona muntoasă, a fost, totuși, cu adevărat complicat. Pînă la urmă, i-am pus în mai multe locuri. La graniţa de la 4.000 de metri, mă întrebam: oare ce-aș face dacă rămân fără ruxac, dacă băieții de acolo mi-l iau sau dacă mai târziu după trecerea frontierei, aș rămâne fără el.Aveam acolo cam tot – schimburi, bani,  tabletă, aparat foto, computer. Actele le ţineam fixate pe piele – în cazul în care rămîn fără nimic, să am măcar pașaportul, un card și câțiva bani.

Ţi-au dispărut, din ce ştiu eu, nişte texte în această călătorie…

Da. Şi nişte poze. Mi-au şters computerul, spun asta, așa, impersonal, fiindcă nu știu cine și de ce ar fi făcut acest lucru, dar e clar că nu a fost o defecțiune, fiindcă mi-au dispărut simultan contactele din telefon și informațiile din computer. Mi s-a întîmplat în Georgia, mai exact am descoperit acest lucru în ultima zi de ședere în Georgia.

Revenind la riscuri: tu, în primul rînd, trebuie să te protejezi. Contează şi cum comunici cu oamenii care îţi apar pe drum. Cum iei decizia să te sui într-o maşină? Şi unde te duce maşina aceea – unde vrei tu sau în altă parte? Spre exemplu, cînd am plecat din Kîrgîstan spre Tadjikistan, la un moment dat am luat o maşină şi şoferul acela m-a dus prima dată la el acasă. Nu s-a întîmplat nimic, dar putea să se întîmple orice. M-a dus la el acasă, să îmi arate iurta lui, mai ştiu eu ce…

Formulez acum puţin în termenii unor filosofii orientale – ce a fost, pentru tine, mai important: drumul sau ţinta acestui drum?

Eu cred că drumul. Drumul în toate sensurile lui – şi în sensul de mers, şi în sensul că el te duce acasă: drumul care te schimbă și care e tot timpul schimbător, care îţi arată lucruri minunate, dar care te pune în același timp în pericol. E un drum permament care te obligă să fii cu toate simţurile treze. Te face să fii conştient pînă în măduva oaselor de tot ceea ce se află în jurul tău.

L-ai terminat? L-ai mai repeta?

Nu. Nu l-am terminat. În senul înțelesul oriental, despre care vorbeai, drumul nu se termină niciodată. L-aş mai repeta. Dar pe o altă rută. Oricum ar fi nu ar fi vorba despre acelaşi drum.

Trebuie că, înainte de a pleca, aveai un fel de drum mental. Cum era Drumul Mătăsii din mintea ta, înainte de a păşi pe el?

Am citit cîteva cărţi despre acest drum şi, probabil inevitabil, acest drum afectiv, din mintea mea era în bună măsură determinat de aceste lecturi. Una dintre cărțile mele preferate este scrisă de Susan Whitfield: Viața de-a lungul Drumului Mătăsii. Acest volum este o colecție de povești bine documentate despre personaje diferite care călătoresc sau își petrec viața pe Drumul Mătăsii, astfel capitolele se numesc: Povestea Negustorului, Povestea Soldatului, Povestea Prințesei, Povestea Călugăriței etc. Multe din imaginele cu care am plecat de-acasă au fost influențate de această carte. În final mi-am dat seama că drumul meu era creat tot din nişte personaje – fie jucate de mine, fie întîlnite pe drum. Oamenii pe care i-am întîlnit au fost acolo, pe drum, pentru mine. Pentru a umple de sens povestea călătoriei mele.

Şi atunci, ai fost cu adevărat singură – aşa cum spune titlul cărţii care povesteşte acest drum al tău?

Poate că niciodată nu am fost cu adevărat singură. Nici măcar în graniţa aceea de la mare altitudine, acea graniţă înspăimîntătoare.

Numele „Drumul Mătăsii” trimite la ceva oarecum delicat, fin, foşnitor. Se regăsesc aceste note ale acestui concept de „Drum al mătăsii” în drumul real sau, dimpotrivă, între nume şi realitate e un contrast izbitor?

E adevărat că mătasea e foarte rară pe Drumul Mătăsii. Găseşti în bazarele marilor oaze – la Kaşgar, Buhara, Tabriz covoare de mătase în stil persan, în stil uzbec, în stil turkmen, care sunt pufoase, incredibil de frumoase și pe care îți poți imagina că te poți așeza turcește. Pe de altă parte, tot la propriu, Drumul Mătăsii e plin de praf, şi de oameni care vor bacşiş, de oameni care vor să te păcălească, de dictatori care vor să construiască, în toate satele, case identice – cum e în Uzbekistan. Sau de dictatori care pun întotdeauna pe urmele străinilor pe cineva. Cum e în Turkmenistan, de exemplu.

E şi o călătorie despre graniţe.

Da. Graniţele au fost, cum zici tu, ţinta mea.

Cum sînt ele acolo? Ce gîndeşti, acum, după ce le-au cunoscut şi pe acestea, despre graniţe, ce îţi spun ele?

În primul rînd, ele sînt conturate de geografie. Unele sînt complicate din start fiindcă Drumul Mătăsii traversează deşerturi şi munţi. Unele rute se strecoară pe un drum mai lin, altele, pe un drum mai dificil. Uneori oamenii le fac şi mai dificile. Nu toate graniţele sînt definitiv trasate. Stalin a lăsat în această zonă enclave şi exclave pentru aproape fiecare stat de acolo.

Cîndva, Drumul Mătăsii aduce prosperitate sau măcat promisiunea prosperităţii.

Cîndva Drumul Mătăsii era prosper.

Ce aduce el azi?

Ar putea să aducă și azi. Deja gazul şi petrolul merg spre China, pe Drumul Mătăsii. Dar ar putea să meargă şi spre Europa.

Şi cartea, dar şi drumul care a inspirat-o, e despre multe lucruri: şi despre graniţe, şi despre tine. Eu cred că este şi despre privire. Într-un fel pregnant şi constant. Cum ţi-ai antrenat privirea cu care să vezi ce e pe acest drum?

E un drum care aproape că te obligă să fii atent tot timpul, deşi, adevărul este că e greu să te concentrezi permanent. Să fii atent şi la tine şi la ce ţi se poate întîmpla şi la ce se întîmplă în jurul tău. Uneori, oboseşti, dar Drumul te obligă nu doar să trăiești permanent ce ți se întâmplă, ci să te și bucuri de ceea ce găsești.

Te-ai uitat în această călătorie după ceva în mod anume? Sau, pur şi simplu, ai privit fără să judeci, înregstrînd cît poţi de mult, cît îţi dau voie limitele propriei rezistenţe fizice?

M-am uitat după oameni, după birocrați, după drumuri, după granițe. Am avut grijă de mine, fiind mereu cu ochii în patru

Dar ai căutat ceva anume? Ai avut, cum s-ar zice, nişte „ipoteze de cercetare”?

Firește, am plecat cu gândul să verific granițele, să văd dacă pe vechiul Drum al Mătăsii se va putea naște Noul Drum al Mătăsii.

Ai scris despre acest drum că ai avut gîndul că „ar putea redeveni o cale liberă”. Chiar ar putea?

Pe termen mediu şi scurt, nu sînt deloc optimistă. Şi graniţele vor fi, ani mulţi de acum înainte, complicate; şi libertatea va fi, pe Drumul Mătăsii, foarte strict îndiguită. Din păcate, pe Drumurile Mătăsii (căci sînt mai multe), drumurile, armele și traficul de persoane circulă mai repede și mai simplu decât mărfurile sau …democrația.

Dar mai e Drumul Mătăsii un drum necesar azi, mai e un drum util?  Azi, cînd viteza de deplasare dorită e aşa de mare…

E un drum util tocmai din acest motiv. China a început deja să lucreze la o rută care să lege această ţară de Berlin – prin calea ferată. Această rută, în viitor, ar putea să reducă timpul de transport al unui container comercial cu două săptămîni. Un container care acum merge pe mare. Ar reduce şi costurile şi timpul de transport. E imens – şi pentru comerţ. Aceasta e drumul care urmează Drumul Stepelor, prin Rusia. Drumurile, dacă sînt bune şi sigure, pot să creeze bunăstare.

Dar mai e ceva realist azi să gîndim că un nou Drum al Mătăsii e posibil?

Există o proiecţie practică în această privinţă: noul Drum al Mătăsii este Drumul Gazului. Şi e fezabil. Am putea aduce gaz din Kazakstan sau din Turkmenistan pe rutele Drumului Mătăsii, pînă în Europa. Rămîne de văzut dacă va fi şi un drum al ideilor, al comerţului liber între statele din această întinsă regiune. Şi, desigur, e de văzut dacă va mai fi vreodată un drum liber…

Cu ce trebuie să pleci la tine sau ce trebuie să ai în tine cînd pleci pe un asemenea drum aşa încît să nu te rătăceşti? Sau poate că e bine să te rătăceşti din cînd în cînd pe un asemenea drum?

Cred că „aventura” poate exista şi dincolo de „rătăcire”. E preferabil să ai o „busolă interioară” care să te ajute să mergi pe drumul bun

Sursa: la punkt.ro

Mai multe fotografii şi detalii despre curajoasa călătoriei pe Drumul Mătăsii a Sabinei Fati 

aici: http://www.europalibera.org/section/on-silk-road/4109.html

şi aici: http://www.europalibera.org/media/photogallery/27295913.html

Sabina Fati despre Klaus Iohannis, un preşedinte dezinteresat de România

18 Martie 2016 4 comentarii

E-coli sau despre dimensiunea umană a soților Iohannis 

Sabina Fati

Sabina Fati

Președintele nu are nicio inițiativă pentru a opri tragedia care continuă să ducă la moartea copiilor în bătălia neconvingătoare pe care o duce sistemul de sănătate cu diversele complicații derivate din E.coli. Urmărește “cu atenție” și “cu un pic de îngrijorare” evoluția lucrurilor, dar el nu are niciun motiv să se implice. Nici măcar emoțional. Nu e în fișa postului de președinte, cel puțin până în momentul în care ar afecta siguranța națională, dar nu e cazul. Ar trebui să fie mai multe victime pentru ca subiectul să fie luat cu adevărat în serios.
 
Între timp, Klaus Iohannis încearcă să-și refacă popularitatea alături de Florin Piersic și Stela Popescu, pe care îi decorează și lângă care se fotografiază pentru a demonstra că are aceleași gusturi cu majoritatea. Zâmbește și râde la glumele lor, iar mai târziu aceste fotografii vor fi bune pentru o nouă campanie electorală în care el joacă rolul omului obișnuit. Numai că omul obișnuit se gândește când vede nenorocirea altuia că ar putea fi el în locul lui și îi pare rău pentru copiii aflați în suferință, pentru părinții lor în lacrimi, care aleargă de la un medic la altul, de la un spital la altul, strângând bani cu împrumut de la rude și de la prieteni pentru a putea trece peste încercarea nefericită la care îi supune destinul.
 
Klaus Iohannis joacă simplitatea omului obișnuit, a profesorului de provincie care prin forțe proprii ajunge primarul urbei lăudate și apoi președinte. Dar Iohannis nu e doar unul dintre noi, el e descurcăreț, viclean și norocos. Știe cum să se urce pe scara de incendiu pentru a ajunge la locul potrivit în momentul cel mai bun. Înțelege, deși, poate, nu acceptă, că nu este un animal politic pursânge, că-i lipsesc spontaneitatea și strălucirea liderului charismatic. De aceea preferă să ne arate fața sa de provincial cu bun-simț, să mizeze pe onestitatea celui care a reușit prin el însuși: a dat meditații și a investit în case, pentru a avea destui bani pentru un trai decent. E omul gospodar, care se gândește la ziua de mâine și nu le răspunde celor care ar vrea să-i demoleze imaginea cu care s-a identificat până acum. Ce dacă nu vrea să renunțe la una dintre cele 6 case, pe care a pierdut-o prin hotărâre irevocabilă în urmă cu patru luni, iar statul nu face nimic pentru a intra în posesia acestui imobil? Mizează pe faptul că percepția e mai puternică decât realitatea și că va avea mereu de partea lui omul de pe stradă, cel care se dă în vânt după Stela Popescu și Florin Piersic, care îi admiră tăcerile și nu-i observă absențele din momentele importante.
 
Viața lor “anterioară”, a lui și a soției sale, se prelungește într-un fel natural cu cea de la Cotroceni, ca și cum visul le-a devenit realitate. Ei fac totul ca în familie, merg împreună peste tot, se sfătuiesc în toate cele, iar ea, la fel ca el, rămâne neschimbată. Nimic nu le poate perturba liniștea idilică, în afară de ambiția de a părea perfecți și de a deveni modele de fericire și bunăstare pentru popor. De aceea nimic nu trebuie explicat prea mult, nimic nu trebuie arătat prea mult, totul se conservă în spatele scenei, acolo unde puterea se acumulează fără să fie văzută.
 
Dimensiunea umană a cuplului Iohannis trebuie percepută doar prin aparițiile lor de soți îndrăgostiți. Mizeria vieții celorlalți nu-i mișcă și nu-i afectează. Pentru a demonstra că îl interesează ce se întâmplă, președintele nu trebuie neapărat să meargă în spitalele de provincie, unde copiii se înghesuie uneori în saloane insalubre, și nici să facă escale la secțiile ultramoderne din București unde sindromul hemolitic face ravagii. Ar fi suficient să constate că sănătatea e un domeniu care pe termen nu prea lung chiar ar putea afecta siguranța națională dacă nimic nu se schimbă.

Autor: Sabina Fati

Sursa: romanialibera.ro

Data publicării: 16 martie 2016

Despre ticăloşii dalmaţieni şi huidumele lor media plătite pentru a linge şi a ucide

10 Martie 2016 1 comentariu

Cu subiect şi predicat, cu nume şi prenume, doamna Brânduşa Armanca vorbeşte despre megapenali, despre jurnalişti deveniţi adevărate huidume pe statul de plată al cuiva…

De fapt despre o societate în care penalii fură, manipullează şi mint, plătesc oameni lipsiţi de un minim caracter data să spună orice pentru a-şi simţi conturile tot mai grăsălane …

Pe scurt, despre o ţară controlată de ticăloşi  dalmaţieni şi huidumele  lor media plătite pentru a linge şi a ucide …

Brîndușa Armanca

Pătați, dar latră

Definiția glumeață, în cheie morală, a câinilor de rasă dalmațiană se potrivește multor personaje din vastul vodevil politico-mediatic românesc. Neverosimilă într-o lume echilibrată, unde persistă repere morale, ieșirea publică a unor indivizi pătați, uneori gata condamnați în justiție sau deja încarcerați, a devenit banalitate la noi.Tonul l-a dat mediul politic viciat.

Cel mai concludent exemplu este cel al europarlamentarului Adrian Severin, fost ministru de Externe, recent condamnat la 3 ani și 3 luni închisoare cu executare, pentru luare de mită și trafic de influență. Alți doi parlamentari europeni depistați în aceeași afacere, unul sloven și altul austriac, au demisionat deîndată. Românul, nu. Acasă, el este vicepreședintele Institutului „Ovidiu Șincai” și dă lecții ambsadorului american, acuzând SUA că a instituit un „stat polițienesc” pe plaiurile mioritice.

Nu trece zi ca tata Felix-Voiculescu să nu răcnească din pușcărie la instituțiile statului sau la cine poftește, cum făcea, dealtfel și condamnatul Adrian Năstase, pe vremea detenției.

Gigi Becali, întors din temniță pe tronul său aurit, este mai vocal decât înainte și excesiv de prezent pe ecranele tv.

Este o naivitate să invoci nerușinarea, din moment ce societatea nu-i sancționează, instituțiile sunt anemice, iar indignarea n-a scos încă în piața publică mii de oameni împotriva mânăriei care îi scapă de pușcărie mai devreme pe infractorii „de lux” pe baza unei fraude evidente.

Similitudinea jocului politic cu cel mediatic, complicitățile profitabile, explică de ce mass-media acceptă să dea vizibilitate unor inși care intoxică suplimentar spațiul public, deghizați în profeți, analiști, comentatori sau chiar în candidați, după ce au eludat penitența. Asemănările merg mai departe: jurnaliști dovediți ca infractori sau decredibilizați după ce au încălcat nu doar normele deontologice, ci au la activ fapte de domeniul penalului, stau bine merci pe canapeaua confortabilă a ”păreriștilor” de seară pe la televiziuni sau muștruluiesc nația online. Discuția despre misterioșii agenți acoperiți din presă, dintre care doar doi au mărturisit, e prea lungă ca să fie consumată aici. Tontoroiul politic jucat de câțiva falși jurnaliști e pe bani: Bogdan Chireac, beneficiarul unor grase contracte cu STS în timp ce făcea și pe jurnalistul, poreclit de Cristian Sima „delivery boy” pentru valizele cu bani suspecți, n-a dispărut deși, teoretic, breasla l-a exclus. Dan Diaconescu, fondatorul televizunii-tomberon OTV, maestru al șantajului de presă, a dăruit comunității jurnalistice neprețuite învățături din pușcărie publicând vreo patru opere științifice ca Televiziunea. Menire socială, dezvoltare știintifică și comunitară sau Tehnici științifice de realizare a interviului modern. Și jurnalistul craiovean Constantin Tibi Pătru, condamnat pentru înșelăciune, spălare de bani ș.a. vine cu cinci opere dintre care Evoluție tehnologică și involuție deontologică în televiziune impresionează în mod special prin subiectul etic.

Antena 3, caz-școală al manipulării și propagandei postdecembriste, duce de nas un public captiv, utilizând șabloane justițiare, statutul de jurnalist și libertatea presei – referința absolută a non-jurnaliștilor Gâdea, Ursu, Grecu, Tudor, Badea, Stancu – pentru a servi interese patronale de natură infracțională. „Pentru a-i ține în șah pe politicienii recalcitranți și pentru a-i mulțumi pe cei prieteni, conducerea postului de televiziune plătește analiști, comentatori, dar și jurnaliști”, scria editorialista Sabina Fati. Șantajul, atacul, presiunea, manipularea, linșajul în direct sunt instrumentele lor de tortură. Uzurparea statutului presei se face pe căi diverse, de la campaniile de denigrare duse în emisiuni, la chemări în stradă pentru cauze false, aflieri mânărite și premii cumpărate, până la înscenări perverse care țintesc buna-credință a unor foruri europene apărătoare ale libertății de exprimare. Ultima șarlatanie pusă la cale de anteniști (iar asta e o știre) este o dezbatere la Bruxelles, la Parlamentul European, pe tema libertății presei în 15 martie, unde vor avea ocazia să se dea victime, prostind lumea.

Update. Stelian Negrea citează pe Voxpublica din articolul meu de săptămâna trecută, într-o încercare jalnică de autovictimizare, insinuând că a fost supus unui linșaj mediatic. Să nu mă citeze. Cazul său nu are nicio legătură cu cele scrise de mine, ci cu faptele pentru care Asociația Ziariștilor Independenți, secția românească a AEJ, l-a exclus (el, totuși, se prezintă în continuare pe FB ca membru AEJ) și a depus plângere penală. E simplu: și-a băgat în buzunar în mod cinic, prin firma Gershwin Media srl, o sumă frumușică, între 12.000 și 15.000 de euro, apoi s-a dat la fund cu cardul organizației, ștampila și documentele fiscale. Justiția va face socotelile corecte. Iar acum, printr-un abuz de statut, uzând de vizibilitatea pe care jurnaliștii o au, aruncă praf în ochi cu un contract de comision a cărui clauză de confidențialitate o încalcă și îi amenință cu justiția pe cei care au publicat comunicatul AZIR. Organizația a făcut un exercițiu corect de igienizare a breslei și de avertizare publică. A atras atenția că prin presă mișună „dalmațieni”. Cum spuneam, pătați dar …

Autor: 

Articol publicat în: 

Revista 22 şi Puterea a cincea

NEURONII MEDIATICI PUŞI PE BIGUDIURI ŞI OFIŢERUL ACOPERIT

13 Octombrie 2014 Lasă un comentariu

În loc de motto: Povestea cu ofiţerul acoperit nu e altceva decât un dispozitiv de pus pe bigudiuri mintea celor care sunt chemaţi să voteze nişte candidaţi incapabili să ofere un proiect de ţară pentru România.

* * * * * 

Despre Traian Băsescu se spune că are o bună ştiinţă a comunicării. 

Poate că se poate numi şi aşa. Cert este că are un talent pe care pare a şi-l fi cultivat cu mare atenţie de a pune presa cu mintea pe bigudiuri.

Aruncă un  subiect care îi face pe jurnaliştii cu mintea încreţită de dorinţa de a face frumos în faţa celor care le plătesc salariile să sară la ciolan crezând că au pus mâna pe Sfântul Graal al bombelor de presă, dovedindu-se că, oricât ar întoarce povestea pe toate părţile, nu ajung la nici o concluzie.

Dace te detaşezi şi priveşti retrospectiv povestea cu ofiţerul acoperit realizezi că pe la televiziuni s-a mâncat foarte mult timp cu discuţii care nu au dus nicăieri, fie care avansând fel de fel de ipoteze care s-au dovedit ele însele a fi nişte baloane de săpun care dipăreau ca un  fum  la o analiză mai atentă.

S-au făcut conexiuni siderante menite de fapt să arunce un blam asupra tuturor contracandidaţilor celor susţinuţi de barosanii din media…

Cine sunt cei la care se referea? Aceasta era întrebarea la care jurnaliştii au tot încercat să răspundă. Evident că nu s-a ajuns decât la concluziile la care şi-ai promis jurnaliştii să ajungă.

A venit şi povestea cu Robert Turcescu.

Ceva nu s-a întrebat nimeni. Cum îşi putea asigura Turcescu o perioadă de concediu care să se suprapună peste luna de miere pe care acum o trăieşte liniştit?

Putea să facă o cerere de concediu fără plată. Avea acest drept, dar cum dracu să îţi iei concediu fără plată exact când presa fierbe cu ocazia campaniei electorale? Păi nu i se ducea dracului imaginea lui de jurnalist dedicat trup şi suflet telespectatorilor (fanilor, dacă unii preferă acest terment).

Ce au spus Turcescu şi Băsescu? Au folosit termenul de ofiţer acoperit … al cui? Ei aici şmecheria.

De fapt e o forţare logică. Teremenul corect ar fi „agent acoperit”. 

Turcescu a folosit acelaşi termen. „Ofiţer acoperit”. Păi să vedem …

Ce „dovezi” a adus Turcescu?

Două fotocopii Livretului Militar din care reiese că este OFIŢER ÎN REZERVĂ ca multe mii sau zeci de mii de români.

La numărul unităţii militare există de fapt numărul a ceea ce în viaţa civilă ar fi codificarea serviciului de personal, iar la specializare aceea de jurnalist. Adică poate oricând să fie activat şi trimis în zone de conflict ca jurnalist de front de exemplu sau la un eveniment al armatei de unde să relateze cine pupă poala cui.

A mai publicat nişte „fluturaşi” de salariu (soldă). Cui şi pentru ce i-au fost treimişi? Nu reiese…

Turcescu a mai ieşit şi cu alte şmecherii. De exemplu a spus că respectivele acte i-au fost date personal…

Niciunul din ameţiţii jurnalişti nu a contactat u  ofiţer ca să îl întrebe cum vine asta.

Păi, ia să ne gândim cum ne-au fost date tuturor Cartea de Identitate, Permisul de Conducere, Livretul Militar celor care îl avem… nu s-au dat personal trebuind să ne ducem la sediul instituţiei care le elibera unde a trebuit să semnăm de primire. Turcescu nu a spus niciodată că i-a fost aduc de un ofiţer sau măcar de un furier (curier în termeni militari).

De asemene nu a spus niciodată că ar fi ofiţer al unui serviciu secret… a spus că e ofiţer şi basta …

Care este de fapt logica întregii poveşti?

Aruncarea unei umbre asupra tuturor candidaţilor  CU EXCEPŢIA Elenei Udrea pentru simplul fapt că nimeni nu îşi poate imagina că Udrea ar putea fi ofiţerul cu pricina … De asemenea a încercat probabil canalizarea unei mari părţi a bătăliei de campanie spre o direcţie pe care o poate controla.

De fapt, ofiţer în rezervă al armatei ar putea fi chiar Traian Băsescu, la fel cum sunt toţi candidaţii deoarece sunt absolvenţi ai unei instituţii de invăţământ superior…

Cine ar putea fi (sau ar putea să fi fost, deşi din această ocupaţie ieşi doar cu picioarele înainte şi cu preotul la cap) totuşi, agenţi a ai unor servicii secrete? 

Din cei cunoscuţi ar putea fi Ponta (la el firul logic ar duce spre servicii secrete ruse) din câte umblă zvonul, ar putea fi Tăriceanu care avea relaţii de afaceri cu fostul şef al  rezidenţei spionajului unguresc în România (Rudas Erno), sau Klaus Johannis aflat în relaţii … interesante cu Germania, despre el apărând zvonuri în Sibiu imediat ce a devenit  primar când a explodat  povestea cu implicarea lui în traficul de copii dar şi anumite legături cu firme nemţeşti  extrem de puternice (de ex. BMW, Bavarian Motor Works ). Poate şi alţii …

Foşii agenţi ai unor servicii secrete ar fi consideraţi într-un anumit sens şi colaboratorii fostei Securităţi, asta neînsemnând că ar fi fost ofiţeri ai acesteia. De exemplu, Ion Iliescu, atunci când era Primsecretar la Iaşi avea în subordine Securitatea Judeţeană … deci coloaborarea a existatind iferent cât ar nega. Fişa postului o impunea.

Oare cum ar fi ca toţi jurnaliştii care comentează lucrurile astea să se intereseze cam cum e cu treburile acestea, să vadă care e diferenţa dintre un ofiţer în rezervă şi un agent acoperit de vreme ce habar n-au care e diferenţa dintre o mitralieră şi un pistol mitralieră sau dintre bombă, rachetă (bombă aeropurtată) şi  o mină, să zicem… 

Habar n-au despre ce este vorba, dar comentează şi comentează …

Băsescu niciodată nu ar putea devoala nu doar numele unui agent al unui serviciu secret românesc, dar nici faptul că ştie de exeistenţa unuia. E interzis de lege şi l-ar putea costa.

De asemenea, Robert Turcescu poate arăta că e ofiţer în rezervă, dar nu că a colaborat cu un serviciu secret ca agent acoperit. La ora asta era la bulău.

Cum a explodat şi a luat o asemenea amploare toată paranoia aceasta în jurul marelui nimic?

Simplu … se făcea un melanj logic între două expresii: „ofiţer în rezervă”, „agent secret” al unui serviciu secret, ori „ofiţer” al unui serviciu secret.

Legat de Ponta, Tăriceanu şi Iohannis, există ceva care ar cam demola povestea…

Contrainformaţiile, probabil, au făcut verificările necesare şi dacă era ceva serios, sunt ferm convins că la ora aceasta erau dispăruţi din viaţa publică. Şi nu oricum ci pur şi simplu plecau singuri…

Nu există în lume Serviciu Secret care să nu îşi controleze 100% colaboratorii. Un telefon care să spună „dacă nu dispari aminteşte-ţi de chestia cutare…” … poze, discuţii şi alte chestii compromiţătoare, chiar şi chitanţe de polată pe la diferite hoteluri pe unde nu ar fi trebuit să fie se pot confecţiona uşor.

De exemplu ce ar fi mai uşor decât să apară o chitanţă car să arate că Tăriceanu a fost cazat la cineştie ce centru de odihnă al unui serviciu secret unguresc sau de exemplu nota de plată de la un Întâi Decembrie  (când era premier) a unui sejur făcut cu nevasta la un cunoscut hotel budapestan? Şi nici măcar să nu fie pomenit ci doar să reiasă că aceasta a fost achitată de fostul lui colaborator, Rudas Erno. Pur şi simplu, orice încercare a lui Tăriceanu de a nega l-ar acuza. Hotelul are camere de supraveghere şi probabil există înregistrări. Simpla lui prezenţă acolo poate fi interpretată oricum. Nici nu mai spun de acele poze în care, întâmplător mai trece cineva prin acel hol… Tot întâmplător respectivul ar putea fi un agent de influenţă.

Asta dacă s-ar dori ca el să dispară…

E drept, aceşti indivizi ar putea avea un satut de agent dublu. Adică să fi fost „întorşi” de un serviciu secret român şi folosit pentru a controla de face serviciul străin secret pe plaiuri mioritice.

Oare de ce turma de jurnalişti care s-au implicat în această poveste nu au făcut ceea ce era logic? Să ceară un interviu unui ofiţert activ al unui serviciu secret mioritic? De exemplu SIE sau SRI… nici nu trebuia să îi devoaleze indentitatea …

Probabil pentru că astfel povestea murea din faşă şi ei, jurnaliştii. nu îşi mai puteau câştiga pâinea mult prea albă.

 E mult mai interesant să stai şi să aberezi făcând rating şi încasând cecuri grăsălane.

Toată lumea a văzut ce căsoi are Turcescu .. oare de unde a luat banii? Din activităţile lui de James Bond? Nu … din rahatul pe care l-a mâncat în carieră, din tot felul de momente de aburire a nărărăilor care îl admiră necondiţionat (în special admiratoare).

Mă întreb dacă nu ar fi mai interesat ca evoluţia candidaţilor în campanie să se refere la calităţile lor şi la ce ne propun ca să le dăm votul decât să încerce să arunce mai mult sau mai puţin voalat cu mizerii asupra adversarilor… Oare asta nu înseamnă că de fapt candidaţii sunt nişte impostori chitiţi să ajungă să aibă un CV în care, înaintea numelui să scrie Preşedinte al României?

Totul pute rău  manipulare … 

Am găsit un exemplu de articol menit să-i pună cititorului neuronul pe bigudiuri.

E vorba de o jurnalistă al cărei principal atu este faptul că e blondă natur: Sabina Fati.

Dacă tot are ocazia să dea cu manichiura în tastatură, de ce să nu încerce şi ea să „planteze” în mintea cititorilor anumite anumite suspiciuni?

Articolul se numeşte „Responsabilitatea secretului: Băsescu şi ofiţerul acoperit” şi a fost publicat de Sabina Fati la 10 Septembrie 2014.

Consider că modul în care acest articol trebuie citit pentru a ieşi de sub forţa manipulării este acela ca cititorul să se detaşeze de simpatiile şi antipatiile politice sau faţă de presa mioritică.

Responsabilitatea secretului: Băsescu și ofițerul acoperit

Sabina FatiÎn România, serviciile secrete își pot infiltra oamenii la cel mai înalt nivel al politicii? Traian Băsescu spune aproape explicit acest lucru atunci când vorbește despre pericolul ca viitorul președinte să fie nevoit să răspundă la „două butoane“, unul al funcției pe care o va deține și celălalt controlat de o structură de informații. Altfel spus, deja se întâmplă acest lucru, dacă într-adevăr unul dintre candidați este înregimentat într-o structură secretă, de unde ar putea primi ordine prin superiorul său, pentru că toți cei angrenați în cursa electorală dețin funcții publice importante.

Ar putea fi Victor Ponta sau Călin Popescu Tăriceanu în această situație? Și, dacă da, de ce a tăcut până acum Traian Băsescu? Tăcând, președintele împarte responsabilitatea cu cel aflat în culpă. Nu e la fel de periculos sau de nedemocratic să lași un ofițer de informații să fie prim-ministru și să spună „da, să trăiți“ atunci când îl sună superiorul, despre care nu știm nimic? Democrația înseamnă transparență, de aceea cei care vor să fie aleși într-o funcție publică trebuie să se așeze pe masa de disecție, pentru ca alegătorii să știe exact cine sunt și ce vulnerabilități au.

Sau ofițerul acoperit ar putea fi Klaus Iohannis, cel care a reușit să convingă Luxemburgul să se asocieze cu Sibiul în cursa pentru Capitala culturală a Europei? Dar dacă Iohannis ar fi lucrat pentru un serviciu secret, oare Traian Băsescu nu ar fi trebuit să spună public acest lucru atunci când primarul neamț a fost propus pentru fotoliul de premier din partea coaliției care milita pentru restaurația regulilor guvernării Năstase? Ar putea fi Monica Macovei ofițerul acoperit pe care urmează să-l demaște președintele? Greu de crezut că intră în tiparele celor pe care-i recrutează serviciile: prea inflexibilă, prea încăpățânată, prea independentă.

Elena Udrea nu încape probabil pe această listă a suspecților, fiindcă e puțin probabil să credem că președintele vrea să-și îngenuncheze favorita, deși în ultima vreme pare puțin mai reținut și mai circumspect în ceea ce o privește.

Peste tot în lume serviciile secrete își infiltrează oamenii în structuri politice, economice, mediatice, dar au grijă ca aceștia să rămână în planuri secundare, în așa fel încât să fie utili fără să pericliteze serviciul din care fac parte. Dar ce se întâmplă cu cei care au lucrat pentru asemenea structuri ca ofițeri acoperiți până la un moment dat și apoi au trecut în rezervă? Pot ei să-și treacă în curriculum vitae această experiență? Sau contractul cu structura din care au făcut parte le interzice orice publicitate în acest sens? Și dacă le interzice, oare nu înseamnă că ei pot fi activați la nevoie? Poate rata, spre exemplu, un serviciu secret ocazia de a-și folosi pionul, dacă acesta ajunge în fruntea unei bănci importante? Sau la vârful unui partid de guvernământ? Sau la conducerea unui minister? Greu de crezut, dar, în acest caz, ce fel de democrație avem în România? Una bazată pe o putere ascunsă?

Traian Băsescu amintește că, potrivit legii, serviciile nu-și pot deconspira rețelele și ofițerii, de aceea își asumă el acest rol. Ceea ce înseamnă că serviciile l-au informat de la început pe șeful statului despre apartenența ofițerului acoperit la structura respectivă. A fost între timp șantajat cel care răspunde la „două butoane“? De către cine? Cine l-a racolat? În ce circumstanțe? Cine a fost sau este superiorul lui? Și cum justifică Traian Băsescu faptul că a ascuns acest lucru? 

Autor: Sabina Fati

Data publicării: 10 septembrie 2014

Sursa: romanialibera.ro

%d blogeri au apreciat asta: