Arhiva

Posts Tagged ‘viziune’

Clotilde Armand vorbește de un ”Cod Roșu de impostură” și se întreabă dacă ”Am căzut cu toții în capcana PSD”

Venind de unde vine și având educația pe care o are, Clotilde Armand reușește să se distanțeze oarecum de tabloul general de la noi, reușind astfel să aibă viziunea ansamblului, lucru care o face să fie un mult mai fin observator a ceea ce se întâmplă decât autohtonii mercenari media mioritici.

Astfel, ea vorbește de un ”Cod Roșu de impostură” și se întreabă dacă ”Am căzut cu toții în capcana PSD?”

 

Codul roşu de impostură

Clotilde Armand

Clotilde Armand

Societăţii româneşti îi lipseşte oxigenul pe care îl oferă încrederea. Fără acest element esenţial nu vom putea niciodată creşte ca o comunitate matură, stabilă, capabilă să se dezvolte echilibrat. E obligatoriu să reuşim împreună să reconstruim relaţii de încredere între noi, membrii societăţii, între oamenii politici şi alegători, între investitori şi instituţiile statului.

România are nevoie să regăsească legătură între cuvânt şi faptă, iar bunele intenţii au nevoie să fie dovedite în practică. 

Din nefericire, drumul pe care ne aflăm nu oferă o perspectivă încurajatoare, ci se înfundă în această criză majoră de încredere. Cu toţii am constatat că României i-a fost impus un spectacol politic în care ultimele vestigii de încredere se risipesc în faţa artificiilor unor păpuşari mânaţi de interese proprii. Povestea pe care o ascultăm de doi ani din partea coaliţiei guvernamentale îi adoarme pe unii, îi trezeşte pe alţii, dar niciunii nu regăsim în ea speranţa de a scăpa din capcana neîncrederii.

Cred în continuare cu tărie că societatea românească trebuie să repornească de la restructurarea nivelului local. La acest nivel, gestiunea poate prima în faţa considerentelor de partid politic, la acest nivel competenţa e mai uşor de apreciat de comunitate, la acest nivel implicarea civică poate fi încurajată şi poate duce spre acea reţea societală fără de care acţiunea politică e suspendată într-un abis de circumspecţie. Din acest motiv mi se pare important să luăm atitudine faţă de tentativele care pot aduce noi disfuncţiuni în mecanismele de la acest nivel, cum este cazul în acest moment cu proiectul de Cod administrativ. Noul şantier al coaliţiei guvernamentale, după reformele din domeniul justiţiei, riscă să aducă mai multă opacizare în practica administrativă în detrimentul transparenţei pe care se bazează o guvernare locală eficientă. Cu toată prezumţia de bună intenţie, ne lovim imediat de amendamentele propuse de PSD ca de tot atâtea bariere în jurul unui interes de clan. Să luăm ca exemplu amendamentul lui Darius Vâlcov prin care se prevede ca patrimoniul aflat în proprietatea unităţilor teritorial-administrative să poată fi înstrăinat în urma unui vot cu majoritate simplă în cadrul consiliilor judeţene sau locale. Singurul răspuns pe care putem să-l dăm la această propunere este un „nu“ hotărât, pentru că nu există nici un motiv raţional ca procedura actuală, care impune o majoritate de 2/3, să fie modificată. Această majoritate transpartinică asigură o evaluare mult mai apropiată de interesul comunitar în cazul unor propuneri de vânzare sau închiriere a unor bunuri sau terenuri aparţinând domeniului public.

Coaliţia guvernamentală este preocupată şi de pensiile pentru primari pentru care lucrările Comisiei pentru Codul administrativ au fost blocate până când experţii PSD vor găsi formulele legale. Printr-un amendament, parlamentarii coaliţiei mai doresc să renunţe la publicarea proceselor verbale complete ale şedinţele de consiliu local, considerând că un simplu rezumat e suficient pentru informarea publică şi urmărirea procedurilor din partea opoziţiei. Cu alte cuvinte, dacă mai există pe alocuri dezbateri nu are rost să mai fie consemnate în scris, din moment ce democraţia locală se reduce în viziunea PSD la un simulacru: primarul propune, consilierii votează, dacă se poate în unanimitate şi în necunoştinţă de cauză, urmând un ritual pur formal.

Cu şi mai multă vehemenţă trebuie să spunem „nu“ unui amendament care vizează politizarea funcţiilor de conducere din serviciile deconcentrate la nivel teritorial. În loc să încurajăm profesionalizarea cadrelor administrative la toate eşaloanele, în paralel cu creşterile salariale, asistăm la legalizarea practicii numirilor pe criterii politice!

În faţa unor acţiuni de aservism politic, opoziţia nu poate răspunde cu soluţii alternative, dialogul politic fiind rupt. Mai rămâne ca singură modalitate de exprimare posibilă: rezistenţa. A spune „nu“ devine, astfel, unica politică pozitivă. Pe baza ei se va putea, apoi, reconstrui.

Publicat: 29 mai 2018

Sursa: adevarul.ro

Am căzut cu toţii în capcana PSD?

De câteva zile, am devenit o ţară de specialişti în drept. Dezbatem „cu vehemenţă“ argumentele juridice prin care Curtea Constituţională îi impune preşedintelui să semneze decretul de revocare a procurorului-şef al DNA.

Am alunecat fără să ne dăm seama de pe terenul unui conflict politic pe terenul juridic, aşa cum şi-a dorit domnul profesor de drept Tudorel Toader, pentru care tehnicitatea problemei i-ar fi asigurat un ascendent în argumentaţie în faţa majorităţii fără studii juridice.

În realitate, avem două viziuni politice opuse pe o temă care ţine de interesul naţional, respectiv mult-discutata luptă anticorupţie. Orice discuţie trebuie să pornească de la legitimitatea politicii în acest sens, confirmată prin vot. Lupta anticorupţie face parte din mandatul prezidenţial în curs, obţinut cu 6,3 milioane de voturi. Alegătorilor săi preşedintele Klaus Iohannis le-a lansat două promisiuni: menţinerea României pe drumul euroatlantic şi lupta anticorupţie, ca măsură ce decurge din primul angajament pentru a asigura dezvoltarea economică a ţării. Din evoluţiile politice, constatăm însă că această luptă oficială anticorupţie nu s-a grefat pe o bază de moralitate susţinută în societate şi a fost uşor atacabilă prin campanii de presă. Puncte de vedere repetate au pus în evidenţă deficienţele punctuale ale mecanismelor fără a menţiona importanţa luptei, gravitatea fenomenului de corupţie şi mijloacele limitate ale sistemului judiciar, Ca reacţie, o mare parte a opiniei publice a perceput aceste critici ca o strategie de anihilare a DNA şi nu ca tentative de ameliorare a activităţii acesteia, cu atât mai mult cu cât credibilitatea exponenţilor era afectată de interese personale. Din aceste motive, ne găsim în faţa unei false divizări naţionale si e momentul să ne reamintim legitimitatea politicii prezidenţiale.  

A doua viziune, cea a coaliţiei guvernamentale, nu a fost definită explicit în programul electoral, dar s-a inserat progresiv ca prioritate politică din 31 ianuarie 2017, culminând cu declaraţia recentă a lui Liviu Dragnea că „lupta anticorupţie a mers prea departe“. Acţiunile politice ale coaliţiei au vizat diminuarea prerogativelor prezidenţiale cu recentrare pe rolul Guvernului şi al Parlamentului în diverse materii, dar mai ales la capitolul numirilor din sistemul judiciar.

Un articol principal din Constituţie îi conferă preşedintelui rolul de mediere, de echilibrare între puterile din stat şi acesta este spiritul care trebuie să guverneze toate atribuţiile sale concrete. În niciun sistem politic din lume, independenţa puterii judiciare nu este uşor de asigurat şi sunt necesare mecanisme complexe de echilibrare pentru a contracara tendinţa puterii executive de control sau influenţă.  

Cred că echilibrul puterilor într-un stat este acea garanţie fără de care dezvoltarea societăţii nu este posibilă. Ţara din care provin, Franţa, se bazează pe o Constituţie creată după statura prezidenţială a lui Charles De Gaulle. Sistemul său prezidenţial are numeroase inconveniente, dar şi avantajul unei legitimităţi politice mari, asigurate prin votul direct acordat unui preşedinte cu puteri executive extinse. De 60 de ani, de când funcţionează acest sistem, au existat mai multe episoade în care şeful statului a aparţinut unui partid, iar şeful guvernului unei alte formaţiuni cu majoritate parlamentară. Această coabitare, practic cu dublă comandă executivă, nu s-a soldat cu crize majore pentru ţară. Linia roşie a interesului naţional nu a fost încălcată. Preşedintele a refuzat de multe ori numiri propuse de guvern,  dar nu s-a ajuns la contestarea constituţională a acestor refuzuri. Nici în Constituţia României, nu este prevăzută nicăieri obligaţia preşedintelui de a emite un decret.  

Cum s-a ajuns la criza actuală!? Prin încălcarea liniei roşii de care am vorbit mai înainte, folosind orice mijloc pentru un control mai amplu al instituţiilor statului. Mai mult, se poate spune că politizarea unei Curţi Constituţionale este un atac grav asupra funcţionării democratice.

  Nu putem să nu admitem, în consecinţă, că în joc nu este funcţia dnei Kovesi, ci rolul de echilibru între puterile din stat al preşedintelui României şi trimiterea sa într-un plan secund al politicii naţionale.

Publicat: 5 iunie 2018

Sursa: adevarul.ro

CRISTINA TUNEGARU: ”A învăța să înveți, acesta este obiectivul general al educației moderne.”

19 septembrie 2016 Lasă un comentariu

Salvarea prin homeschooling

Cristina Tunegaru

.

Apariția ideii de homeschooling în variantă românească este dovada certă a existenței unui conflict vădit, declarat între părinții responsabili și școala care nu mai răspunde necesităților lumii moderne. Motivele sunt binecunoscute (elevii nu sunt tratați diferențiat, conținuturile inutile, adeseori anoste și nepotrivite vârstei, metodele învechite; educația chircește individualitatea și forțează dezvoltarea), iar părinții nu mai au răbdare să aștepte o reformă care nu mai vine.

Este limpede că, deși societatea este în continuă schimbare, școala românească a rămas cu mult în urmă – în secolul al XIX-lea – este incapabilă să se reformeze și în total dezacord cu progresul societății. Școala este un spațiu în care copiii sunt forțați să rămână până la absolvire; iar profesorii strâng rândurile pentru a se apăra de factorii exteriori pe care îi resping cu îndârjire – mai ușor cu părinții ăștia, să nu îndrăznească să ne spună nouă ce să facem! spunea de curând o colegă. Acolo unde ar trebui să fie o colaborare între părinți și școală, pentru că la mijloc este interesul copilului, apare o gâlceavă rușinoasă care nu îmbunătățește nicidecum imaginea profesorului.

Viziunea clasică prin care școala le oferă copiilor cunoștințe inabordabile altfel, pentru a-i pregăti să-și asume roluri specifice în societate nu mai corespunde realității actuale, în care importantă este capacitatea de a te adapta, de a înțelege și de a afla ce înseamnă lumea din jur. A învăța să înveți, acesta este obiectivul general al educației moderne. În consecință, școala nu mai trebuie să livreze elevilor informații atât de accesibile astăzi, ci mijloace, instrumente de a selecta, de a înțelege și întrebuința aceste informații. Iar școala noastră eșuează lamentabil să-i învețe pe elevi altceva decât cuvinte goale de sens. Am descoperit clase întregi de copii dornici să scrie după dictare pentru că ei nu știu, nu au înțeles sau nu pot. Adeseori cuvintele trec prin mâinile lor și mor în foaia scrisă pentru că ei nu aud și nu înțeleg. Au învățăt de timpuriu că ceea ce se predă la școală nu are legătură cu lumea reală, sunt lucruri de școală, obligatorii ca să iei o notă bună, dar inutile dincolo.

În acest context, nemulțumiți chiar și de învățătoarea cea bună, doi părinți celebri își retrag copilul din școală pentru a-l educa acasă,  permițându-i fetiței să-și aleagă cursurile după bunul plac – echitație, scenaristică etc – activități al căror obiectiv pe termen lung este încurajarea dezvoltării personale și adaptarea la o lume într-o rapidă schimbare. Sigur, alte activități sunt plănuite cu ajutorul unor profesori. Avantajele acestei modalități de a-ți educa copilul sunt neîndoielnice, în măsura în care personalitatea copilului permite această abordare – un copil nestatornic, distrat, care nu reușește să se concentreze pe o anumită activitate o perioadă mai îndelungată de timp nu va fi avantajat de această libertate educațională. În acest caz, părinții își propun să ofere sprijin specializat din partea unor educatori, dar nu în cadru instituționalizat, ci prin meditații.

Maniera se îndepărtează totuși de modelul american, prin care s-a consacrat ideea de homeschooling. Pentru că la americani, rolul educatorului este adeseori preluat de unul dintre părinți, iar activitățile respectă curriculum național și sunt adeseori realizate cu sprijinul școlilor publice. De asemenea, elevii trebuie să participe la o serie de examene care să ateste că au atins un anumit nivel al cunoașterii. Dat fiind acest război deschis, a-ți educa copiii acasă este un deziderat care poate prinde contur pentru tot mai mulți părinți din România. Însă asumarea educării acasă are o serie de dezavantaje.

În primul rând, este costisitor să-ți educi copiii în sistem homeschooling: fie unul dintre părinți renunță la serviciu și își dedică toată atenția educației copiilor, fie sunt angajați profesori care să lucreze cu copiii. Din această cauză, educația prin homeschooling nu este o soluție decât pentru puțini copii din România, copiii acelor părinți care au mijloacele financiare să-și educe copiii acasă. Într-o țară în care în mediul rural rata de părăsire timpurie a școlii este semnificativ mai mare decât în celelalte țări europene, iar dintre factorii care cauzează abandonul școlar se enumeră și interesul scăzut al părinților pentru școală, este iluzoriu să considerăm homeschooling ca pe o activitate reformatoare sau o alternativă viabilă pentru educația din România.

În al doilea rând, dincolo de avantajele pe care le poate oferi homeschooling, există și un neajuns cauzat de lipsa legislației. Copiii care învață prin homeschooling nu vor avea diplome care să ateste că au absolvit studii. Nu consider că e un minus absența diplomelor, câtă vreme accentul cade pe formarea unor deprinderi și abilități concrete. Și totuși, în lumea reală, dincolo de familia în cadrul căreia se desfășoară educația, diploma este importantă, este o dovadă că ai participat la cursuri, că ai trecut prin școală, e o certificare dată prin asocierea cu instituția absolvită. De aici și toate fabricile de diplome care au distrus învățământul universitar românesc și nu numai. Suntem cu toții într-o alergare nebună după diplome de participare, umplem dosare cu adeverințe și obținem chiar salarii semnificativ mai mari pentru toate acestea – gradația de merit în învățământ. Într-o societate flămândă după diplome și care măsoară priceperea în grosimea dosarului sau numărul de pagini ale unei lucrări, un copil care nu are diplome va avea de suferit sau va fi pionierul unei noi lumi în care meritocrația autentică primează, o lume ideală, dar care se lasă așteptată. Școala publică are însă acest atu de  a fi o  simulare a realității, un pas în lumea reală, pregătind copiii pentru viitor, în modul cel mai brutal. Și din păcate, în felul acesta asistăm la un perpetuum mobile, creând copii după chipul și asemănarea înaintașilor, fruntași la numărul de diplome. În România, cadrul legal este inexistent, nu există nicio formă de echivalare, prin examene, părinții care vor să-și educe copiii acasă fiind nevoiți să apeleze la fabrici de diplome.

Dintre neajunsurile imputate educației prin homeschooling s-a vorbit despre absența dezvoltării comportamentale, lipsa interacțiunii academice dintr-o clasă de elevi.  Însă, în școala românească, elevii se duc la școală numai pentru a fi împreună într-o sală de clasă, pentru a concura, a se lupta unii cu ceilalți pentru note bune, iar interacțiunea și comunicarea sunt reduse la minimum. Cu câteva zile în urmă, mi-am invitat elevii de clasa a VIII-a, la o discuție liberă, pornind de la tema unui coleg. Pe chipurile lor am citit nedumerirea la început. A trebuit să formulez rugămintea de câteva ori, ca să fie înțeleasă. Nu le adresam o întrebare referitoare la teoria literară discutată, ci le ceream să-și exprime un punct de vedere. Și, deși sunt copii inteligenți, nu au reușit să treacă de bariera de comunicare rezultată în urma anilor de tăcere, nu au vrut să vorbească. Școala românească nu este mediul care să îndemne și să promoveze comunicarea, decât cu puține excepții.

Pe de altă parte, mediul școlar concurențial aduce o serie de presiuni externe, obligații, termene pe care elevul trebuie să le respecte. Un program de homeschooling trebuie să țină seama și de aceste aspecte, inerente în procesul de dezvoltare al copilului care va deveni adultul de mâine. A proteja un copil de lumea adulților prin cocoloșirea și evitarea oricăror responsabilități este o greșeală pentru că, în dezvoltare există anumite momente potrivite, unice și irepetabile dincolo de vârsta adultă.

În concluzie, școala publică și homeschooling reprezintă două extreme: prima formează indivizi incapabili să comunice, care pun preț pe formă, aspect și mai puțin pe conținut și substanță, lipsiți de interesul pentru învățarea continuă, înspăimântați de nereușită, în timp ce a doua permite o adaptare totală a învățării la caracterul și nevoile copilului, dar total inaccesibilă majorității familiilor. Între aceste două extreme, se găsește forma corectă de educație, care să fie accesibilă tuturor copiilor, indiferent de mediul din care aceștia provin. Homeschooling poate reprezenta o soluție viabilă, dar numai pentru acei copii norocoși ai căror părinți sunt preocupați de educația lor. În acest război deschis al societății cu școala, omul obișnuit, cu resurse limitate, nu are nicio șansă. Însă în educație, avem datoria să încercăm să oferim șanse egale tuturor copiilor.

Autor: Cristina Tunegaru

Sursa: contributors.ro

Data publicării: 19.09.1026

%d blogeri au apreciat: