Arhiva

Archive for the ‘Picătura de cerneală’ Category

CRISTINA ȘTEFAN: ” …Cîteodată parcă sînt prea Gică contra. Dar lucrez la dezvoltarea personală, vreau să fiu un om mai bun….”

Sînt eu hater?

Ura îmi vine natural. Nu fac discriminări. Urăsc tot. Urăsc bărbaţii (că-s misogini), femeile (că-s proaste), homosexualii (mai mult decît lesbienele), copiii (altora), părinţii (las’ că ştiu eu mai bine cum e cu parenting-ul), tinerii (cum învăţam eu pe vremea mea şi cum e acum…), bătrînii (îi caută moartea pe-acasă şi ei ne încurcă toate treburile), romii, ungurii (străinii-n general), dar şi românii (mai ales pe ăia plecaţi în străinătate), veganii (eu nu pot decît cu carne), slabii, dar şi grașii, ateii, dar şi credincioşii de orice fel (în special musulmanii), pe oricine cîştigă mai mult decît mine (că sigur fac ei ceva necurat), dar şi pe cei care cîştigă mai puţin. 

Cu toată tehnologia la degetul mic, e atît de uşor. În pauza de masă, citesc ştirile cele mai recente, bîrfesc cu colegii şi-mi postez opiniile pe Facebook. Vorbeam cu un prieten şi mi-a zis că sînt exhibiţionistă. Dar eu admir oamenii sinceri, ştii? Am citit un studiu şi onestitatea era printre cele mai preţuite valori ale românilor. Nu-mi plac oamenii falşi. E important să spui ce crezi. Sinceritatea e foarte importantă în ziua de azi, la fel şi libertatea de exprimare. Pe aia nu mi-o poate lua nimeni. Sînt foarte vehementă în privinţa asta. Nu mai sîntem în comunism, n-am de ce să-mi pun bariere şi tu nu poţi să mă cenzurezi. Vreau să exprim public ceea ce cred. E dreptul meu.

Şi nu sînt singură – am o grămadă de fani care îmi urmăresc toate postările şi care gîndesc exact ca mine. Dacă sîntem atîţia care gîndim la fel, înseamnă că e bine, nu? Nu vreau să-mi cosmetizez părerile doar pentru că le pun pe net, să mă abţin de la micile înjurături – alea sînt sarea şi piperul. E perfect normal tot ce zic. Doar am sute, mii de like-uri la fiecare text pe care-l scriu. Şi multe-multe comentarii. Sînt cool. Fac foarte multe vizualizări şi am o reputaţie de menţinut. Pun multă pasiune în ceea ce fac şi e normal să-mi placă să mă pun în lumina reflectoarelor. Aş vrea să normalizăm ura în discursul public. Corectitudinea politică e deja passé, aţi văzut că n-a ţinut nici la americani. Uite, Trump e un om care spune drept ceea ce gîndeşte. Mie-mi place foarte mult de el din acest punct de vedere. În rest nu prea am citit ce face, dar mi se pare aşa, un om bun. Ştie el bine ce zice.

Prea ne-am obişnuit să ne filtrăm stările şi sentimentele, să nu postăm pe net decît lucrurile bune, frumoase. Uite cîte tragedii se întîmplă în jurul nostru şi jurnaliştii ăştia nu se pricep să le pună în context, e păcat să rămînă necomentate, să nu aibă mai mare vizibilitate în public. Ei, mai lovesc într-un părinte, un preot sau un medic, cîteodată într-o comunitate întreagă, dar şi dacă se ofensează doi-trei, aia e, prea se victimizează oamenii ăştia. Puţin public shaming nu strică niciodată, e cu un scop bun. Îi arăt cu degetul pe vinovaţi, deci fac ceva constructiv, contribui la rezolvarea problemei.

Recunosc, am oareşce porniri negative. Cîteodată parcă sînt prea Gică contra. Dar lucrez la dezvoltarea personală, vreau să fiu un om mai bun. Totuşi, m-am mai gîndit şi nu m-aş numi chiar hater. Mie nu-mi plac hater-ii. Ăia sînt fixişti, au complexe de superioritate… Eu sînt mai bună de atît. Ce fac eu e totuşi pamflet, sarcasm, ironie fină. Nu pricepe oricine.

Autor: Cristina Ștefan

Crescător de virguliţe la DILEMA veche

Master „Teoria si practica editarii” Universitatea Bucuresti

Absolventă a Facultatății de Litere, Universitatea Bucuresti

Sursa: dilemaveche.ro

Data publicării: 26 04 2017 

Anormal

24 Octombrie 2016 Lasă un comentariu

Avea obiceiul să privească extrem de concentrat într-un punct minute în șir, nu-mi dădeam seama dacă asculta ceva, elabora o teorie sau era într-un laborios proces de analiză, era bun la asta. Urmau concluzii uluitoare pe care ți le spunea direct, fără să specifice drumul logic parcurs, dar făcea sens. Cumva, transfera un pachet de date odată cu concluziile scurte.

Practic, eu nu mă gândeam la nimic atunci când observam asta, dar invariabil îmi atrăgea și mie privirea un punct din spațiu, ca un magnet, si-l fixam până incepea să se descompună și mă absorbea; o stare plăcută, la care renunțam cu regret.

-Îți dai seama cum e o cameră care miroase a zambile?

Întrebarea asta bruscă m-a paralizat, nu reușeam deloc să-mi amintesc ce parfum au zambilele și nu prindeam rostul întrebării. N-aveam nimic, absolut nimic în minte și-am articulat niște sunete fără sens, în timp ce flori mici, albe, roz și violet se agitau în amintiri complet banale. Mă privea atât de atent, așteptând un răspuns, încât din ochi îi ieșea în raze albastrul ăla neverosimil și-mi intra în cap, dar dădea peste narcise, liliac, lăcrămioare, bulbi de lalele, ghiocei care ieșeau din zăpadă și brândușe, însă nici cel mai vag parfum pe care să-l asociez zambilelor. Chiar când nu mai suportam privirea aia serioasă, fluxul continuu de albastru intens mi-a revelat răspunsul și-am izbucnit ca un școlar:

-Ca ochii tăi!

“Dumnezeule, ce tâmpenie!” am gândit imediat. Apoi am repetat asta tare, de câteva ori, în timp ce o panică înfiorătoare punea stăpânire pe mine, sub expresia lui relaxată de surpriză.

Și-a aruncat brațele și m-a strâns atât de tare, încât mi-a pocnit o vertebră. Cu surprindere, am descoperit că mereu mă duruse locul ăla dar mi-am dat seama abia acum, când durerea a dispărut.

Era o situație foarte ciudată și eram amândoi complet zăpăciți. Ne-am așezat și n-am mai spus nimic, n-am mai vorbit niciodată despre asta.

De fiecare dată când îmi amintesc scena asta, simt că roșesc și spun iar “Dumnezeule, ce tâmpenie!” fără să am habar care e tâmpenia. Așa s-a întâmplat și acum. Cineva de lângă mine m-a bătut prietenește pe spate, solidar. Am revenit în prezent și m-am uitat la imaginile de la televizor, unde mulțimi de oameni apărau familia tradițională, căsătoria între femeie și bărbat. Am privit, în tăcere. Nu era nimic deosebit, erau doar niște oameni normali, cu nimic deosebiți de toți ceilalți oameni.

Un zâmbet albastru a traversat un continent când am încremenit cu ceașca de cafea în aer.

La naiba! am îngaimat stins, de uluire.

sursa micdavinci.wordpress.com


Visul lui Costi

4 Octombrie 2016 2 comentarii

4bf79c.png

images-9

La colțul aleii mă ciocnesc de vecinul de la parter, Costi, care mormăia căutând ceva pe jos. În timp ce bâlbâiam o scuză, și-a tuflit o bască mizerabilă pe capul țuguiat, și a îndesat-o până la urechile clăpăuge și galbene ca niște lumânări. Are cele mai păroase urechi din univers, mereu mă abțin cu mare greutate să nu-l întreb de ce nu-și dă jos tot părul ăla de pe ele.

-Bună, vecine. De ce nu-ți razi părul ăla de pe urechi? Fă ceva, arăți ca o maimuță sclerozată și râioasă.

 Nu, bineînțeles că n-am spus asta, deși simt că înnebunesc dacă nu scot oful ăsta din mine.

 S-a ridicat brusc și a început să zornăie încruntat niște metale în buzunarul adânc, undeva aproape în dreptul genunchiului. Pantalonii sunt cu vreo câteva mărimi mai mari,  strânși cu o curea jerpelită. Așa umblă de vreun an, deși nu-i un om sărac.

-De ce ești supărat, Costi? 

-Nu-s supărat, caut chei.

-Ți-ai pierdut cheile? Te ajut să le găsești.

-Nu! Ia mai lasați-mă toți în pace! N-am pierdut nimic, doar caut chei.

 Și-a facut stânga împrejur, dispărând după gardul viu. De la geam, nevastă-sa se uită inexpresiv. Pe cât e el de sfrijit, pe atât de huidumă e dânsa. Pare să fi fost frumoasă la viața ei, acum are peste suta de kilograme și o mulțime de probleme cu sănătatea, nu prea se poate deplasa. Stă aproape mereu cu coatele pe pervaz și-i studiază cu nedisimulat interes pe toți cei care intră și ies din clădire.

     –E nebun, îmi zice. L-au bătut unii de la care a luat bani cu camătă. Visa să cumpere un teren pentru casă. L-au bătut atât de rău încăt de atunci a rămas așa, pe altă lume. Toată ziua caută chei și curăță șina tramvaiului. Ca să nu deraieze, cică. Are sute de chei, cele mai multe ruginite. O valiză plină, nu știu cum și unde le găseșteNici doctorii nu știu ce să-i facă. L-au distrus nenorociții ăia. Ce om era și ce-a ajuns…

  Habar nu am ce să-i răspund. Singura imagine care îmi vine in minte, e a cheilor din servantă. O să le iau și o să arunc câte una pe alee. Poate au și colegii mei chei care nu le  mai trebuiesc. Să nu uit să-i întreb, mâine.

oldkey01-bmpb6260cca-9dc9-46ef-8fdc-0b4710f801aelarger

sursa micdavinci.wordpress.com


Categorii:Picătura de cerneală Etichete:, , ,

Pianoforte

20 Septembrie 2016 Lasă un comentariu

if16

Larisa închise ochii si îşi dori să fie la festivalul din piazza Malborghetto di Tasso sau la cel din Parco Lambro din Milano. Îşi imagina lumea perfectă ca o comă, o evadare pentru totdeauna în realitatea virtuală. Să poţi fi mereu în cele mai fericite clipe, să modelezi aşa cum îţi doreşti evenimentele! Pentru o clipă îşi simţi inima bubuind de dragoste şi mâinile lui Fabri pe umerii ei, protejând-o în oceanul de oameni care cântau refrenul melodiei lor. Inspiră adânc şi clipa de ameţeală trecu.

Îşi îndreptă spatele, privi ecranul laptopului şi chicoti. Maică-sa, ghid turistic, o purtase după ea prin toată lumea, dar deşi neglija şcoala, cumva găsea peste tot un pian la care Larisa să exerseze. Pentru că, îi explica mama, tatăl ei era un pianist celebru iar Larisa, fară dubiu, îi moştenise talentul. Ce e drept, semănau ca două picături de apă, fotografiile atestau asta, iar Larisa luase locul întâi la un concurs de creaţie şi la unul de interpretare, cu o fugă de Mozart, Kyrie din Recviem.

Începu să scrie. Degetele îi alergau fin pe taste, pe fruntea înclinată îi căzu o şuviţă scăpată din codiţa blondă. Era concentrată, uşor transfigurată şi unghiile îi atingeau melodic tastele, ca Impromptu Op.90 N.4 a lui Schubert într-o interpretare a lui Rubinstein.

Pagină după pagină, modificări de articole, ordonanţe, legi şi norme metodologice prindeau viaţă şi se grăbeau să influenţeze destine. La Monitorul Oficial R.A. excelența și implicarea erau întotdeauna răsplătite şi erau oferite angajaților pachete de beneficii atractive, adecvate nevoilor lor precum și un mediu de lucru excelent.

sursa micdavinci.wordpress.com


Carnivore

17 Septembrie 2016 Lasă un comentariu

4832064

Surpriza îl făcu să se smucească şi căzu în fund.

-Ce căcat sunt astea, sunt carnivore?

-Nu prostule! Băgami-aş, ce prost eşti! Sunt florile pe care le-ai cerut tu, pentru gagică-ta. Ai zis că le vrei pe cele mai speciale.

-Bă, tu eşti nebun. Să-mi bag pula dacă tu eşti întreg la minte! Cum, căcat, să-i duc aşa ceva? Tu nu vezi cum arată? Zici că sar şi-ţi smulg faţa. Vrei să creadă că fac mişto de ea?

-Ţăran, ca tot neamul tău! Coaie, ca să ştii şi tu, astea-s rarităţi. Nu găseşti pe piaţă, le-am luat de la unul care-i pasionat, are seră şi face tot felul de hibrizi. Are nişte combinaţii, te doare mintea ce vezi acolo. Să vii odată cu mine, să vezi.

-Bă, tâmpitule! Sunt oribile! Cele mai nasoale mizerii, că nu-s flori, ce dracului or fi, nu ştiu.

Celălalt trânti buchetul, cu năduf, pe masuţa din balcon. Îşi aprinseră câte o ţigară. Stăteau pe scăunele, trăgeau din ţigări şi se uitau gânditori la flori. Amândoi fumau aşa cum învăţaseră de la nea Nelu, cizmarul, când erau puştani. Nu ridicau ţigara la gură, se aplecau la mână şi trăgeau tare apoi suflau fumul cu obrajii supţi.Nea Nelu făcea aşa pentru că lucra şi avea lăsată ţigara pe bancul de lucru. Mai trăgea un fum, mai bătea un blacheu. Ei au crezut că aşa se fumează şi au rămas cu meteahna asta, altfel, parcă nu le mergea la sufllet. Oricum nu fumau niciodată în public, că le era ruşine.

Florile pareau să sufere, unele se deschideau tare de tot, zdrenţuite, altele îşi adunau petalele şi se strângeau ca un bobobc, cu zimţii înăuntru. Într-un boboc bâzâia o muscă, rămasă prizonieră.

-Eu ţi-am zis că-s carnivore.

Celălalt nu mai spuse nimic. Îi era dor de nevastă-sa.

sursa micdavinci.wordpress.com


Şi a fost seară şi a fost dimineaţă

14 Septembrie 2016 8 comentarii

amazing-stones-minerals-1__700

Apusul e mereu un spectacol, mereu altfel, în toate ipostazele imaginabile. E misterul fascinant al unui început. Splendoarea care se topeşte în bolta înstelată şi lasă oraşul într-un amestec de culori şi joc de lumini. Există un moment de acalmie, de linişte aproape ireală. Lipsa oricărei adieri de vânt. O clipă, totul e încremenit.

Apoi, o magie a sunetelor. Maşini, glasuri care par aproape dar sunt neaşteptat de departe, şoapte, chiar şi câte un greiere, frânturi de melodii ce par să vină din altă galaxie sau îţi intră în vene şi-ţi devin puls. Sunetele rezonează cu structura fină a fiecăruia dintre noi şi ne amestecă, ne completează şi ne desăvârşesc .

În adîncul nopţii, devii întreg, cu toate simţurile armonizate. E apogeul tău, când eşti capabil să simţi o privire, un zâmbet, un gând. Devii un avatar. Ideile au vitalitate, sevă colectivă, intuiţia e un fior cald care trece simultan prin toţi, comunicarea se animă, informaţiile îşi găsesc firesc conexiuni şi creativitatea vigoare. E momentul în care crezi în ceea ce eşti.

Suntem dezbrăcaţi de mituri, obiceiuri şi tradiţii. Fără dogme, norme, constrângeri şi etichete. Imateriali. Suntem pasiunile noastre, bucuria revelării lor, raţiunea şi idealismul se ţin de mână. E momentul zero în care nu există ură şi luptă, nu există diferende ci doar conversaţie, puncte de vedere, înţelegere, concluzia logică, soluţia. E clipa de pace.

Încet, magia dispare, se topeşte în prospeţimea dimineţii. Sunetele devin stridenţe, apoi stridenţe care încearcă să acopere alte stridenţe. Logica are alt set de argumente şi analize. Punctele de vedere nasc dezacorduri, luptă, ură, pasiuni. Raţiunea devine materialism, constrângeri şi etichete. Norme, dogme. Le amestecăm cu morală şi etică. Le îmbrăcăm în tradiţii şi obiceiuri. Le acoperim cu mituri. Vrei ceva, dar nu înţelegi ce.

Profesionismul devine rutină, blazare şi sobrietate. Informaţiile, modalităţi de ocolire a legilor şi conexiunilor. Comunicarea e plată, mesajul e subliminal, intuiţia reaşează ierarhii. În miezul zilei, decizi sec să te redefineşti. Orgoliile şi individualismul devin personalitate, disputele devin redute, conştiinţa se estompează. E competiţie. Trebuie să distrugi concurenţa. Să fii primul. E momentul în care vrei şi crezi în ceea ce vrei.

Până în momentul neverosimil de acalmie dinaintea spectacolului despre tine. Apusul.

sursa micdavinci.wordpress.com


Pofta

12 Septembrie 2016 2 comentarii

1-1

Se auzi un pârâit şi copacul se rupse drept în două, cu un trosnet însoţit de o bufnitură înfundată. Cele trei babe, amuţite de groază, uitară să mai respire. Pachiţei îi căzu unul dintre dresurile de bumbac, legat cu elasticul slăbit de la un borcan de zacuscă şi rămase adunat ca un maţ de porc peste şoşonul decolorat. Era atât de marcată încăt nici măcar nu simtea că soarele îi atinge, pentru prima dată în 65 de ani, pielea neverosimil de albă a gleznei. Inexplicabil, toate orătăniile dispăruseră şi era o linişte de rău augur.

Mormanul de crăci începu să se agite şi se ridică cu totul de la pământ, cu un muget sinistru, de pe lumea cealaltă. Pachiţa dădu să fugă şi căzu grămadă lângă troaca porcului. Leana vru să bage în gură un colţ de batic dar uită pe loc. Paraschiva se sprijini de peretele grajdului cu mâna la gât.

-Lua-v-ar dracii, cu cereşele şi pohtele voastre, să vă ducă pe pustii! Fimei nebune şi eu un prost, să mă potrihesc la voi!

Moş Ilie îşi îndreptă cu efort spatele şi se uită spre cele trei:

-Tu ci faci fa, pi jos? Aţi vrut cereşe, acu’ luaţ’ şî mâncaţ’, ci vă uitaţ’ ca broasca-n lemni? Sî vă săturaţ’, am rupt bunanati di copac din cauza voastrî! Proastilor!

Se îndepărtă bombănind, încovoiat şi crăcănat.

Cocoşul avu o reacţie întârziată şi-i sări Pachiţei în cap.

sursa micdavinci.wordpress.com


%d blogeri au apreciat asta: