SCRISOARE DESCHISĂ: Apelul unei mame disperate

Scrisoarea deschisă a unei mame care a aflat că fiul ei va fi ucis de asasinul în serie Măcelaru:

”Numele meu este Oița și sunt o mamă singură care își crește cum poate fiul neinclus în nici un program guvernamental de școlarizare și căruia nu i se dă alocație.

Am aflat că în curând asasinul în serie Măcelaru îl va ucide pe fiul meu, Mielu, așa cum i-a ucis în anii trecuți pe frățiorii lui. Vă asigur că a fost înfiorător, după ce i-a tăiat beregata și și-a șters cuțitul pe blănița lor, i-a  măcelărit pe micuți și a împărțit cărnița complicilor săi care i-au gătit la tavă, în cratiță, în oală. Nici Rîmaru nu a fost atât de odios. Măcar ăla nu și-a mâncat victimele cu prietenii lui.

Am mers la Tatăl lui Mielu, Berbecu, să îi cer să facă ceva. Imbecilul stătea cu coarnele lui răsucite într-o poziție macho,  ca o mustață de ungur, zăpăcind de cap niște mieluțe cam nepricepute într-ale vieții. Pur și simplu nu l-a interesat… ăsta e el, un tată denaturat … curvar nenorocit.

Am mers apoi la poliției. Aia m-au privit cu dispreț fără a arăta că doresc să facă ceva. Ba, unul dintr-un colț a zis:

” Da, îmi amintesc. Frumoși și gustoși miei ați avut. Nici ăsta nu arată rău”. Am fost îngrozită de această descoperire. Polițiștii erau între complicii lui Măcelaru.

 ”Vedea-v-aș jandarmi și lovi-v-ar indigestia nenorociților” – am zis și am plecat. Tot la vecine îmi era speranța.

Am mers mai întâi la doamna Vaca. Femeie cu prestanță, posesoare de soț impunător și plin de mușchi. Credeam că îl va ruga să intervină, mai ales că asasinul Măcelaru i-a ucis și ei un copilul, unu care se numea ca cel de acum, Vițelu.

Vecina m-a ascultat, m-a privit cu niște ochi bovini, a îndrugat un ”Mu” indiferent și a continuat să rumege impasibilă. Ca o vacă. Atunci am jurat să mă înscriu în toate asociațiile care militează pentru corride și pentru restaurantele unde se servește ciorbă de burtă și alte specialități de vită.

Mai aveam o sigură speranță. Vecina Scroafa, în fond și ea are miște fii care nu știu dacă vor prinde Anul Nou. Asta m-a ascultat, apoi și-a scufundat râtul în lăturile din fața ei borborosind fericită că a găsit un nap și indiferentă la durerea mea. Am plecat după ce i-am aruncat peste umăr: ”Ei, lasă umflato că mai vorbim noi la Crăciun”.

Acum prea multe speranțe nu prea mai am. Poate că până săptămâna viitoare ministresa de la Învățământ va da o lege ca să fie prins și Mielu într-un plan de învățământ pe vreo trei ani să aibă și el săracu școală măcar cât un polițian. Sau, poate ministresa de la Interne va da o ordin să fie arestat asasinul în masă Măcelaru, e drept că la noi penalii sunt cam greu de arestat …

Om vedea… dacă săracu Mielu va ajunge în farfuriile complicilor lui Măcelaru, nu pot decât să le urez și lor Indigestie Fericită și nu mai am decât să produc în continuare lapte, lână și căcăreze frumoase și să aștept ca Berbecu, așa curvar cum e, să intre iar în călduri și să îmi facă alt miel. Poate acela va avea noroc să fie ales și dus la export … Poate arabii îi vor da un serviciu sau va fi înfiat de vreo cămilă mai miloasă…

 

Cu respect și considerație, a dumneavoastră,

Oița, mamă disperată”

Balada Tudorelului …

SOLDATUL TUDOREL

Pe drumul de costișe, ce duce-n Kiseleff,
Venea Tudorel, cam trist și fără chef.
Tâtându-și un picior, ce mersul cam feng șhui,
Plin de negre gânduri, zicea în gândul lui:
”- Mai lungă-mi pare calea, acum la-ntors acasă,
Aș vrea să zbor dar rana din suflet nu mă lasă.
Fusei la bătălie, tocmai la cesemeu,
M-am luptat cu cinste, cum luptă doar un leu,
Eu viteaz și singur, cu pieptul dezbrăcat,
Ei cei șase, aprig m-au atacat,
În față mă-mpușcau, pe stânga mă loveau, 
Pe dreapta mă mușcau, în spate mi-o-nfigeau,
Lupta a fost grozavă, ca fiarele urlau,
Sângele curgea, iar ei mă copleșeau.
Și după multă trudă, cum nu m-aș fi gândit,
Grozav cu 6-1, ei m-au cucerit …”
Apoi pe drum plecă, Tudorel Viteazul,
Le sediul PSD, să-și spună necazul…

POVESTE CU O PRINȚESĂ… sau … Cum a ajuns prințesa Daea să creadă că vacile dau lapte și taurii smântână

A fost odată ca-n povești, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti.

A fost odată, demult, când oaia se potcovea cu nouăzeci și nouă de ocale de oțel INOX de se mândreau miniștrii plimbându-se cu ea și când conducătorii erau mai tâlhari decât tâlharii. A fost odată o țară în care domnea un rege puternic, regele Daea.

Regelui Daea avea o oaie și o fată, pe prințesa Daea căreia unui îi spuneau Dana, alții Florentina, iar alții și Dana și Florentina.

Prințesa Dana Florentina Daea

Când era mititică, prințesa Daea, dacă o întrebai ce vrea vă se facă atunci când o întrebai ce vrea să se facă atunci când va crește și va purta sutien, spunea că se face ba cheneriță, ba vedetă tv, ba doctoriță. Tatăl ei asculta și înghițea și asculta și înghițea și asculta și își mai lua o bere de la frigider.

Așa, a trecut copilăria și când Prințesa Daea a început să poarte sutien, regele Daea s-a dus la ea cu o sticlă cu lapte. Negru de supărare, trântește sticla de masă atât de tare încât laptopul, fardurile și tampoanele fetei se împrăștiară prin toată camera.

Fata, care privea speriată, deși nu era chiar slabă de înger, rămase țeapănă cu sticluța într-o mână, pensula în cealaltă, tocmai își vopsea unghiile de la picioare, gura i se căscă și scăpă țigara pe covor. Nu trebuie să creadă cineva că fuma țigări de contrabandă ca toți mitocanii. Normal, fuma canabis cultivat în grădina palatului ca toate prințesele..

 – Și zi așa, ce vrei să te faci când te faci mare? – tună regele.

Fata încercă să deschidă gura dar nu putu.

 – Ia și bea – îi întinse regele sticla cu lapte. 

Fata bău și, cu greu, reuși să termine sticla.

 – Ei, cum te simți?

 – Sătulă – zise fata.

 – Vezi tu fata tatii – zise regele îmbunat – ești sătulă după ce ai băut lapte. Acesta e viitorul tău, agricultura. Te duci la Facultatea de Științe Agricole și toată viața vei avea ce mânca. 

Și fata ce să facă?  Îl ascultă. În afară de faptul că bea câte o sticlă de vodcă și una de rachiu pe zi, în afară de faptul că se droga ca o apucată, în afară de faptul că venea târziu noaptea acasă, atunci când nu dormea pe la iubiți, deh tinerețea,  fata era fată cuminte și ascultătoare, își făcea  chiar și avorturile bianuale la clinica pe care i-o indica regele.

Ajunsă ea la facultate a vrut să verifice dacă îi place zootehnia. Sa dus ea la ferma unui zmeu, bun prieten cu tatăl ei, și a cerut să îi dea ceva de făcut. Zmeul i-a dat o găleată și a trimis-o într-unul din grajduri să mulgă o vacă. Poate să o aleagă pe care dorește. După o oră se întoarce și îi arată zmeului.

 – Nu prea a dat mult lapte vaca, ia niște picături pe fund și e gros ca smăntâna, dar trebuie să știi că i-a plăcut atât de mult încât a închis ochii și a gemut de plăcere iar la gata m-a privit cu niște ochi plini de dragoste – zise fata.

Zeul beli privirea și o întrebă pe care din vaci a muls-o.

 – Pe aia mare care stă singură în colț. Aia care are o singură țâță. Una dar mare rău.

Zmeul izbucni în râs și plecă zicând printre hohote:

 – Vaca aia e taur…

Și uite așa, de atunci, prințesa Daea e convinsă că vacile dau lapte iar taurii smântănâ. 

Dacă i-a placut zootehnia, vom afla dacă vom trăi. 

Ce a mai făcut prințesa Daea se atunci? Poate în altă poveste …

Am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea, am încâlecat p-eo mătrăgună și v-am spus o mare minciună.

Noapte bună copii și vise plăcute cu prințesa Daea… p)

 

LAVINIA BĂLULESCU: ”Fotbal non-stop la Terasa Fericirii”

Fotbal lifestyle …

„Ce dinamovist a venit la Rapid, i-a plăcut şi a vrut să rămână acolo?“, „Domne, eu nu despre asta vorbesc“, „Nu, dar te întreb eu: ce dinamovist a venit la Rapid, i-a plăcut şi a vrut să rămână acolo?“, „Nu mă interesează“, „Nu te interesează pentru că nu există. Dă-mi un exemplu!“, „Nu mă interesează“, „Eu îl iubesc pe Dan Petrescu“, „Dumneata nu te băga, nu te-am întrebat“ .

Pe masă sunt: trei sticle de bere, două sticle de vin, patru pahare, o sticlă de apă minerală, o pungă de seminţe, o pungă de alune, o scrumieră plină, coji de alune, două păhărele cu tărie. Bărbatul care vorbeşte cel mai tare este îmbrăcat în alb complet – pantaloni, tricou, şapcă, adidaşi. Are cu el un cărucior de cumpărături, aşa cum poartă cu el de fapt fiecare bărbat de la Terasa Fericirii un mic motiv de a ieşi din casă. Unii se duc la magazin, alţii – după apă de izvor, alţii au ieşit cu câinele, cu nepotul sau să se intereseze când se taie apa caldă.

În timp ce vorbeşte bărbatul în alb, ceilalţi trei sparg seminţe. La altă masă, un bărbat care soarbe o bere trage şi el cu urechea. Ar vrea să se bage în discuţie, dar nu îndrăzneşte încă. Tot caută momentul potrivit, pentru că tare greu mai e să bei o bere singur la Terasa Fericirii. Mai are de aşteptat, deocamdată e doar spectator.

Bărbatul în alb îşi dă jos şapca, îşi mângâie chelia, apoi îşi îndeasă şapca la loc. „Aţi observat că aici e lumina galbenă după-masa?“, „Nu e galbenă, e de la umbrela asta şi de la blocul galben de lângă“. Se întorc şi se holbează peste bulevard. Blocul de acolo chiar e galben. Uşor uimit, bărbatul în alb mormăie: „Nu cred, e prea departe“. Discuţia despre fotbal, singura care le face plăcere de fapt, continuă cu o mică oprire în zona Halep, deturnată cu uşurinţă: „Nu mai vreau să vorbesc despre fotbal. Dă-i în aia mea. Ăştia fac bani pe nasu` nostru“, „Tenis?“, „Nu mă uit“, „N-am înţeles“, „Nu mă uit, nu mă interesează“, „Păi şi Halep?“, „Ce e cu ea? Ai mai auzit tu vreun român cu numele ăsta?“, „Bine, dar e născută acilea, la Constanţa“, „E, na. Nu mă interesează“, „Eu pe Dan Petrescu îl iubesc“. 

Bărbatul în alb face semn. Ar mai vrea o bere. Râgâie voios. „Aţi văzut ce stadion fac la Turnu Măgurele? Dacă-l vezi pici în bot“, „Păi şi la Alexandria se face stadion cu douăj` de mii de locuri“, „Banii? De unde bani?“, „Banii noştri, banii statului, banii lu` UE“, „Ce voiam să spun…“, „Păi şi cu stadioanele de aici din Bucureşti cum rămâne?“, „Eu cred că…“, „Fac ăştia ce vor, noi suntem muci-în-ceai pentru ei“, „Lăsaţi-l, bă, şi pe nea Ilie să vorbească. Spune, nea Ilie!“, „Ce voiam să zic – am văzut la televizor, dar nu am înţeles, ăştia vor să ne ia pensiile acum, ce vor să facă?“.

Linişte de sorbit din bere sau din vin, după caz, de curăţat câteva alune şi de scos alte râgâituri. Bărbatul de la masa de lângă simte momentul să intervină: „Nu se atinge nimeni de pensiile noastre, domne, staţi liniştiţi“. Cei patru îl aprobă în tăcere, dând din cap. „Păi sigur că nu, cine-a zis aşa ceva“. „Dar ce vor să facă, domne, ce vrea muscoiu` ăla de tot apare la televizor şi la radio, ce vor ei de fapt?“. „Ei, altul e şmenăraiul“. „Dumneata ai lucrat la vreun minister?“, „Nu, am fost contabil particular. Dar ştiu bine, m-am interesat…“, „Aaa, da, clar“.

Cei patru îi fac semn să vină la ei la masă, îi trag şi un scaun. „Aşa, domne, stai aici, să te auzim mai bine. Ce zici că vor să facă ăştia de la conducere? Şmecherii ăştia în costume, domne, ce dracu` mai vor de la viaţa noastră? Ba cu pensiile, ba cu salariile, ba cu băncile, nici nu mai ştii!“, „Păi, cum să vă zic io…“, „Stai aşa, ţine-ţi vorba, întâi hai, noroc, toată lumea noroc, sănătate. Înainte de toate să te luăm aşa, pe nepregătite, cu ceva foarte important: matale cu cine ţii?“.

Autor: LAVINIA BĂLULESCU

Sursa: adevarul.ro/blogs/lavinia.balulescu

Notă:  Lavinia Bălulescu scrie şi pe Ferma de gânduri.

 

CRISTINA ȘTEFAN: ” …Cîteodată parcă sînt prea Gică contra. Dar lucrez la dezvoltarea personală, vreau să fiu un om mai bun….”

Sînt eu hater?

Ura îmi vine natural. Nu fac discriminări. Urăsc tot. Urăsc bărbaţii (că-s misogini), femeile (că-s proaste), homosexualii (mai mult decît lesbienele), copiii (altora), părinţii (las’ că ştiu eu mai bine cum e cu parenting-ul), tinerii (cum învăţam eu pe vremea mea şi cum e acum…), bătrînii (îi caută moartea pe-acasă şi ei ne încurcă toate treburile), romii, ungurii (străinii-n general), dar şi românii (mai ales pe ăia plecaţi în străinătate), veganii (eu nu pot decît cu carne), slabii, dar şi grașii, ateii, dar şi credincioşii de orice fel (în special musulmanii), pe oricine cîştigă mai mult decît mine (că sigur fac ei ceva necurat), dar şi pe cei care cîştigă mai puţin. 

Cu toată tehnologia la degetul mic, e atît de uşor. În pauza de masă, citesc ştirile cele mai recente, bîrfesc cu colegii şi-mi postez opiniile pe Facebook. Vorbeam cu un prieten şi mi-a zis că sînt exhibiţionistă. Dar eu admir oamenii sinceri, ştii? Am citit un studiu şi onestitatea era printre cele mai preţuite valori ale românilor. Nu-mi plac oamenii falşi. E important să spui ce crezi. Sinceritatea e foarte importantă în ziua de azi, la fel şi libertatea de exprimare. Pe aia nu mi-o poate lua nimeni. Sînt foarte vehementă în privinţa asta. Nu mai sîntem în comunism, n-am de ce să-mi pun bariere şi tu nu poţi să mă cenzurezi. Vreau să exprim public ceea ce cred. E dreptul meu.

Şi nu sînt singură – am o grămadă de fani care îmi urmăresc toate postările şi care gîndesc exact ca mine. Dacă sîntem atîţia care gîndim la fel, înseamnă că e bine, nu? Nu vreau să-mi cosmetizez părerile doar pentru că le pun pe net, să mă abţin de la micile înjurături – alea sînt sarea şi piperul. E perfect normal tot ce zic. Doar am sute, mii de like-uri la fiecare text pe care-l scriu. Şi multe-multe comentarii. Sînt cool. Fac foarte multe vizualizări şi am o reputaţie de menţinut. Pun multă pasiune în ceea ce fac şi e normal să-mi placă să mă pun în lumina reflectoarelor. Aş vrea să normalizăm ura în discursul public. Corectitudinea politică e deja passé, aţi văzut că n-a ţinut nici la americani. Uite, Trump e un om care spune drept ceea ce gîndeşte. Mie-mi place foarte mult de el din acest punct de vedere. În rest nu prea am citit ce face, dar mi se pare aşa, un om bun. Ştie el bine ce zice.

Prea ne-am obişnuit să ne filtrăm stările şi sentimentele, să nu postăm pe net decît lucrurile bune, frumoase. Uite cîte tragedii se întîmplă în jurul nostru şi jurnaliştii ăştia nu se pricep să le pună în context, e păcat să rămînă necomentate, să nu aibă mai mare vizibilitate în public. Ei, mai lovesc într-un părinte, un preot sau un medic, cîteodată într-o comunitate întreagă, dar şi dacă se ofensează doi-trei, aia e, prea se victimizează oamenii ăştia. Puţin public shaming nu strică niciodată, e cu un scop bun. Îi arăt cu degetul pe vinovaţi, deci fac ceva constructiv, contribui la rezolvarea problemei.

Recunosc, am oareşce porniri negative. Cîteodată parcă sînt prea Gică contra. Dar lucrez la dezvoltarea personală, vreau să fiu un om mai bun. Totuşi, m-am mai gîndit şi nu m-aş numi chiar hater. Mie nu-mi plac hater-ii. Ăia sînt fixişti, au complexe de superioritate… Eu sînt mai bună de atît. Ce fac eu e totuşi pamflet, sarcasm, ironie fină. Nu pricepe oricine.

Autor: Cristina Ștefan

Crescător de virguliţe la DILEMA veche

Master „Teoria si practica editarii” Universitatea Bucuresti

Absolventă a Facultatății de Litere, Universitatea Bucuresti

Sursa: dilemaveche.ro

Data publicării: 26 04 2017 

Anormal

---

Avea obiceiul să privească extrem de concentrat într-un punct minute în șir, nu-mi dădeam seama dacă asculta ceva, elabora o teorie sau era într-un laborios proces de analiză, era bun la asta. Urmau concluzii uluitoare pe care ți le spunea direct, fără să specifice drumul logic parcurs, dar făcea sens. Cumva, transfera un pachet de date odată cu concluziile scurte.

Practic, eu nu mă gândeam la nimic atunci când observam asta, dar invariabil îmi atrăgea și mie privirea un punct din spațiu, ca un magnet, si-l fixam până incepea să se descompună și mă absorbea; o stare plăcută, la care renunțam cu regret.

-Îți dai seama cum e o cameră care miroase a zambile?

Întrebarea asta bruscă m-a paralizat, nu reușeam deloc să-mi amintesc ce parfum au zambilele și nu prindeam rostul întrebării. N-aveam nimic, absolut nimic în minte și-am articulat niște sunete fără sens, în timp ce flori mici, albe, roz și violet se agitau în amintiri complet banale. Mă privea atât de atent, așteptând un răspuns, încât din ochi îi ieșea în raze albastrul ăla neverosimil și-mi intra în cap, dar dădea peste narcise, liliac, lăcrămioare, bulbi de lalele, ghiocei care ieșeau din zăpadă și brândușe, însă nici cel mai vag parfum pe care să-l asociez zambilelor. Chiar când nu mai suportam privirea aia serioasă, fluxul continuu de albastru intens mi-a revelat răspunsul și-am izbucnit ca un școlar:

-Ca ochii tăi!

“Dumnezeule, ce tâmpenie!” am gândit imediat. Apoi am repetat asta tare, de câteva ori, în timp ce o panică înfiorătoare punea stăpânire pe mine, sub expresia lui relaxată de surpriză.

Și-a aruncat brațele și m-a strâns atât de tare, încât mi-a pocnit o vertebră. Cu surprindere, am descoperit că mereu mă duruse locul ăla dar mi-am dat seama abia acum, când durerea a dispărut.

Era o situație foarte ciudată și eram amândoi complet zăpăciți. Ne-am așezat și n-am mai spus nimic, n-am mai vorbit niciodată despre asta.

De fiecare dată când îmi amintesc scena asta, simt că roșesc și spun iar “Dumnezeule, ce tâmpenie!” fără să am habar care e tâmpenia. Așa s-a întâmplat și acum. Cineva de lângă mine m-a bătut prietenește pe spate, solidar. Am revenit în prezent și m-am uitat la imaginile de la televizor, unde mulțimi de oameni apărau familia tradițională, căsătoria între femeie și bărbat. Am privit, în tăcere. Nu era nimic deosebit, erau doar niște oameni normali, cu nimic deosebiți de toți ceilalți oameni.

Un zâmbet albastru a traversat un continent când am încremenit cu ceașca de cafea în aer.

–La naiba! am îngaimat stins, de uluire.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

Visul lui Costi

---

La colțul aleii mă ciocnesc de vecinul de la parter, Costi, care mormăia căutând ceva pe jos. În timp ce bâlbâiam o scuză, și-a tuflit o bască mizerabilă pe capul țuguiat, și a îndesat-o până la urechile clăpăuge și galbene ca niște lumânări. Are cele mai păroase urechi din univers, mereu mă abțin cu mare greutate să nu-l întreb de ce nu-și dă jos tot părul ăla de pe ele.

-Bună, vecine. De ce nu-ți razi părul ăla de pe urechi? Fă ceva, arăți ca o maimuță sclerozată și râioasă.

 Nu, bineînțeles că n-am spus asta, deși simt că înnebunesc dacă nu scot oful ăsta din mine.

 S-a ridicat brusc și a început să zornăie încruntat niște metale în buzunarul adânc, undeva aproape în dreptul genunchiului. Pantalonii sunt cu vreo câteva mărimi mai mari,  strânși cu o curea jerpelită. Așa umblă de vreun an, deși nu-i un om sărac.

-De ce ești supărat, Costi? 

-Nu-s supărat, caut chei.

-Ți-ai pierdut cheile? Te ajut să le găsești.

-Nu! Ia mai lasați-mă toți în pace! N-am pierdut nimic, doar caut chei.

 Și-a facut stânga împrejur, dispărând după gardul viu. De la geam, nevastă-sa se uită inexpresiv. Pe cât e el de sfrijit, pe atât de huidumă e dânsa. Pare să fi fost frumoasă la viața ei, acum are peste suta de kilograme și o mulțime de probleme cu sănătatea, nu prea se poate deplasa. Stă aproape mereu cu coatele pe pervaz și-i studiază cu nedisimulat interes pe toți cei care intră și ies din clădire.

     –E nebun, îmi zice. L-au bătut unii de la care a luat bani cu camătă. Visa să cumpere un teren pentru casă. L-au bătut atât de rău încăt de atunci a rămas așa, pe altă lume. Toată ziua caută chei și curăță șina tramvaiului. Ca să nu deraieze, cică. Are sute de chei, cele mai multe ruginite. O valiză plină, nu știu cum și unde le găsește. Nici doctorii nu știu ce să-i facă. L-au distrus nenorociții ăia. Ce om era și ce-a ajuns…

  Habar nu am ce să-i răspund. Singura imagine care îmi vine in minte, e a cheilor din servantă. O să le iau și o să arunc câte una pe alee. Poate au și colegii mei chei care nu le  mai trebuiesc. Să nu uit să-i întreb, mâine.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

Pianoforte

---

Larisa închise ochii si îşi dori să fie la festivalul din piazza Malborghetto di Tasso sau la cel din Parco Lambro din Milano. Îşi imagina lumea perfectă ca o comă, o evadare pentru totdeauna în realitatea virtuală. Să poţi fi mereu în cele mai fericite clipe, să modelezi aşa cum îţi doreşti evenimentele! Pentru o clipă îşi simţi inima bubuind de dragoste şi mâinile lui Fabri pe umerii ei, protejând-o în oceanul de oameni care cântau refrenul melodiei lor. Inspiră adânc şi clipa de ameţeală trecu.

Îşi îndreptă spatele, privi ecranul laptopului şi chicoti. Maică-sa, ghid turistic, o purtase după ea prin toată lumea, dar deşi neglija şcoala, cumva găsea peste tot un pian la care Larisa să exerseze. Pentru că, îi explica mama, tatăl ei era un pianist celebru iar Larisa, fară dubiu, îi moştenise talentul. Ce e drept, semănau ca două picături de apă, fotografiile atestau asta, iar Larisa luase locul întâi la un concurs de creaţie şi la unul de interpretare, cu o fugă de Mozart, Kyrie din Recviem.

Începu să scrie. Degetele îi alergau fin pe taste, pe fruntea înclinată îi căzu o şuviţă scăpată din codiţa blondă. Era concentrată, uşor transfigurată şi unghiile îi atingeau melodic tastele, ca Impromptu Op.90 N.4 a lui Schubert într-o interpretare a lui Rubinstein.

Pagină după pagină, modificări de articole, ordonanţe, legi şi norme metodologice prindeau viaţă şi se grăbeau să influenţeze destine. La Monitorul Oficial R.A. excelența și implicarea erau întotdeauna răsplătite şi erau oferite angajaților pachete de beneficii atractive, adecvate nevoilor lor precum și un mediu de lucru excelent.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

Carnivore

---

Surpriza îl făcu să se smucească şi căzu în fund.

-Ce căcat sunt astea, sunt carnivore?

-Nu prostule! Băgami-aş, ce prost eşti! Sunt florile pe care le-ai cerut tu, pentru gagică-ta. Ai zis că le vrei pe cele mai speciale.

-Bă, tu eşti nebun. Să-mi bag pula dacă tu eşti întreg la minte! Cum, căcat, să-i duc aşa ceva? Tu nu vezi cum arată? Zici că sar şi-ţi smulg faţa. Vrei să creadă că fac mişto de ea?

-Ţăran, ca tot neamul tău! Coaie, ca să ştii şi tu, astea-s rarităţi. Nu găseşti pe piaţă, le-am luat de la unul care-i pasionat, are seră şi face tot felul de hibrizi. Are nişte combinaţii, te doare mintea ce vezi acolo. Să vii odată cu mine, să vezi.

-Bă, tâmpitule! Sunt oribile! Cele mai nasoale mizerii, că nu-s flori, ce dracului or fi, nu ştiu.

Celălalt trânti buchetul, cu năduf, pe masuţa din balcon. Îşi aprinseră câte o ţigară. Stăteau pe scăunele, trăgeau din ţigări şi se uitau gânditori la flori. Amândoi fumau aşa cum învăţaseră de la nea Nelu, cizmarul, când erau puştani. Nu ridicau ţigara la gură, se aplecau la mână şi trăgeau tare apoi suflau fumul cu obrajii supţi.Nea Nelu făcea aşa pentru că lucra şi avea lăsată ţigara pe bancul de lucru. Mai trăgea un fum, mai bătea un blacheu. Ei au crezut că aşa se fumează şi au rămas cu meteahna asta, altfel, parcă nu le mergea la sufllet. Oricum nu fumau niciodată în public, că le era ruşine.

Florile pareau să sufere, unele se deschideau tare de tot, zdrenţuite, altele îşi adunau petalele şi se strângeau ca un bobobc, cu zimţii înăuntru. Într-un boboc bâzâia o muscă, rămasă prizonieră.

-Eu ţi-am zis că-s carnivore.

Celălalt nu mai spuse nimic. Îi era dor de nevastă-sa.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

Şi a fost seară şi a fost dimineaţă

---

Apusul e mereu un spectacol, mereu altfel, în toate ipostazele imaginabile. E misterul fascinant al unui început. Splendoarea care se topeşte în bolta înstelată şi lasă oraşul într-un amestec de culori şi joc de lumini. Există un moment de acalmie, de linişte aproape ireală. Lipsa oricărei adieri de vânt. O clipă, totul e încremenit.

Apoi, o magie a sunetelor. Maşini, glasuri care par aproape dar sunt neaşteptat de departe, şoapte, chiar şi câte un greiere, frânturi de melodii ce par să vină din altă galaxie sau îţi intră în vene şi-ţi devin puls. Sunetele rezonează cu structura fină a fiecăruia dintre noi şi ne amestecă, ne completează şi ne desăvârşesc .

În adîncul nopţii, devii întreg, cu toate simţurile armonizate. E apogeul tău, când eşti capabil să simţi o privire, un zâmbet, un gând. Devii un avatar. Ideile au vitalitate, sevă colectivă, intuiţia e un fior cald care trece simultan prin toţi, comunicarea se animă, informaţiile îşi găsesc firesc conexiuni şi creativitatea vigoare. E momentul în care crezi în ceea ce eşti.

Suntem dezbrăcaţi de mituri, obiceiuri şi tradiţii. Fără dogme, norme, constrângeri şi etichete. Imateriali. Suntem pasiunile noastre, bucuria revelării lor, raţiunea şi idealismul se ţin de mână. E momentul zero în care nu există ură şi luptă, nu există diferende ci doar conversaţie, puncte de vedere, înţelegere, concluzia logică, soluţia. E clipa de pace.

Încet, magia dispare, se topeşte în prospeţimea dimineţii. Sunetele devin stridenţe, apoi stridenţe care încearcă să acopere alte stridenţe. Logica are alt set de argumente şi analize. Punctele de vedere nasc dezacorduri, luptă, ură, pasiuni. Raţiunea devine materialism, constrângeri şi etichete. Norme, dogme. Le amestecăm cu morală şi etică. Le îmbrăcăm în tradiţii şi obiceiuri. Le acoperim cu mituri. Vrei ceva, dar nu înţelegi ce.

Profesionismul devine rutină, blazare şi sobrietate. Informaţiile, modalităţi de ocolire a legilor şi conexiunilor. Comunicarea e plată, mesajul e subliminal, intuiţia reaşează ierarhii. În miezul zilei, decizi sec să te redefineşti. Orgoliile şi individualismul devin personalitate, disputele devin redute, conştiinţa se estompează. E competiţie. Trebuie să distrugi concurenţa. Să fii primul. E momentul în care vrei şi crezi în ceea ce vrei.

Până în momentul neverosimil de acalmie dinaintea spectacolului despre tine. Apusul.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

Pofta

---

Se auzi un pârâit şi copacul se rupse drept în două, cu un trosnet însoţit de o bufnitură înfundată. Cele trei babe, amuţite de groază, uitară să mai respire. Pachiţei îi căzu unul dintre dresurile de bumbac, legat cu elasticul slăbit de la un borcan de zacuscă şi rămase adunat ca un maţ de porc peste şoşonul decolorat. Era atât de marcată încăt nici măcar nu simtea că soarele îi atinge, pentru prima dată în 65 de ani, pielea neverosimil de albă a gleznei. Inexplicabil, toate orătăniile dispăruseră şi era o linişte de rău augur.

Mormanul de crăci începu să se agite şi se ridică cu totul de la pământ, cu un muget sinistru, de pe lumea cealaltă. Pachiţa dădu să fugă şi căzu grămadă lângă troaca porcului. Leana vru să bage în gură un colţ de batic dar uită pe loc. Paraschiva se sprijini de peretele grajdului cu mâna la gât.

-Lua-v-ar dracii, cu cereşele şi pohtele voastre, să vă ducă pe pustii! Fimei nebune şi eu un prost, să mă potrihesc la voi!

Moş Ilie îşi îndreptă cu efort spatele şi se uită spre cele trei:

-Tu ci faci fa, pi jos? Aţi vrut cereşe, acu’ luaţ’ şî mâncaţ’, ci vă uitaţ’ ca broasca-n lemni? Sî vă săturaţ’, am rupt bunanati di copac din cauza voastrî! Proastilor!

Se îndepărtă bombănind, încovoiat şi crăcănat.

Cocoşul avu o reacţie întârziată şi-i sări Pachiţei în cap.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

Jaffa

---

Pâlcul de prichindei desculţi, ridicol de scunzi şi firavi, nişte furnici imbrăcate, ridicaseră colbul cărămiziu la câţiva metri pe maidanul străjuit de arbori de banyan, jackfruit, cashew, bael şi împuţitul noni. Cum nu era nicio adiere de vânt, praful stătea suspendat, apoi se depunea încet pe copacii acoperiţi de pânze imense de păianjen. Jucau cricket. Sau chircket, cum îi spuneau ei.

Disputa a pornit de la o “jaffa”, o minge bună sau nejucabilă, care de obicei sare şi lasa bâta în urmă în traiectoria sa. Se contraziceau vorbind incredibil de repede şi folosind bâtele minuscule ca să deseneze scheme peste scheme, le ştergeau cu tălpile goale şi le redesenau aprinşi, alternând vocile exasperate de incapacitatea celuilalt de a înţelege cu izbucnirile de bucurie, când cineva aducea un argument genial.

Din toate direcţiile, maidanul fu inundat de fumul de lemn de cocotier şi miros puternic de masala. Partida de cricket s-a încheiat în aceeaşi secundă. Jucătorii şi-au cules tăştile de şcoală, au pus sub un copac bâtele şi şi-au sters feţele transpirate cu un prosop cărămiziu, pe care l-au pus, împăturit, peste beţe. Plecară înspre case, însoţiţi de câţiva maidanezi cu feţe serioase.

Pe maidanul pustiu aerul se limpezeşte lent, în timp ce micii strategi se spală grăbiţi cu apa încălzită în vase de cupru. În vetrele de piatră jarul pâlpâie cu mici jerbe. Pe mesele acoperite cu pânze colorate, stau rânduite bucatele fierbinţi.

Umbra se îndreptă plictisită spre câmpul de orez.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

The Guardian

---

Există un prieten, înger pazitor al călătorului neştiutor, acum ştiu cu siguranţă, altfel nu mai scriam asta.

Cum altfel să fie posibil să ieşi viu dintr-o rezervaţie de tigri, în care ai intrat prosteşte, fără să ştii ce e?

Deşi locul răsuna de strigăte şi răgete ciudate, vegetaţia era deasă, încălcită şi întunecată şi călcam pe chestii vii, care se smunceau furioase de sub picioare? Abia după ce am ieşit am conştientizat că, după duritate, puteau fi doar şerpi.

Dar eu mă bucuram că am folosit repelent, pentru că erau o mulţime de ţânţari.

Când câte un tufiş foşnea de parcă era curemur magnitudine 8 Richter iar eu aşteptam, cu camera pregătită, să iasă o căprioară sfioasă? Bine că n-a ieşit nimic.

Cănd ajungi pe singura platformă betonată din sălbăticia aia -în fapt o ruină- şi acolo e o pentagramă uriaşă făcută din pietre, iar în mijloc tronează cranii de maimuţă (sper) şi un morman impresionant de oase lungi?

Când afli că locul e plin de cobre de toate naţiile si mamba negru, nici nu mai spun de alte specii de şerpi -că măcar alea nu erau otrăvitoare- de scorpioni, ba chiar şi urşi?

Şi cănd mă gândesc că mie îmi era frică de vaci şi cai!

Apoi alte şi alte pustietăţi prin care am umblat şi întălnirile cu oameni cu priviri crunte, înarmaţi, dar care deveneau brusc zâmbitori şi prietenoşi când auzeau că le vorbeşti limba?

Oraşele în care te laşi condus cu încredere spre un loc pe care îl cauţi, de către un om ciudat, jerpelit şi cu zâmbiet mieros, pe care nu-l cunoşti?

Hotarârea cu care am inotat câţiva kilometri buni în larg, pentru ca apoi să aflu că locul e plin de rechini şi nimeni nu are curaj să depăşească zona asigurată?

Sper ca prietenul ăsta să mă însoţească mereu.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

Excursia

---

Ghidul trecu precipitat în revistă istoria locului, desenând cu gesturi largi o aură imensă, în formă de sferă. Fresca reprezenta cei mai teribili războinici ai lumii răcnind sălbatic, bărboşi, goi şi fioroşi, cu muşchii explodând cu furie din roca cu nervuri întunecate. Urmară clipe grele de linişte. Urmaşul giganţilor de piatră, încremenit cu braţele ridicate şi pumnii strânşi, se relaxă şi privi gârbovit în pământ. Se întoarse spre grup cu licărul luptei în ochi şi faţa i se învineţi apoplectic.

Cei mai mulţi din grup erau la douăzecişicinci de paşi în urmă, pe creastă, privind în direcţie opusă. Era limpede că priveliştea îi interesa, pentru că exclamau uimiti şi erau total acaparaţi.

 – A, dar e chiar cea mai tare chestie pe care am vazut-o vreodată, oare cine a făcut asta? Crezi că a fost împuşcat?

– Nu, nu cred, zise cel mai vârstnic dintre ei. Ar fi o extraordinară prostie să faci asta şi să-l laşi aşa, ştiu de la bătrânul meu, care-i vânător.

Într-o bortă parţial acoperită de buruieni, zăcea un cadavru în putrefacţie, foşgăind de viermi şi bâzoaice albastre.

Calul rânjea umflat şi crăcit sub atacul fotografilor îngreţoşaţi de duhoare. Asta era clipa lui de măreţie. Urma să fie viralizat vreme de trei zile întregi, era eroul puştilor care aveau cea mai tare excursie din istoria şcolii. O adevărată performanţă, dacă nu af fi fost mort, dar şi aşa, tot era ceva. Cu puţin noroc se lasă cu o lege modificată sau vreun icter mecanic. Poate chiar îl amendează pe beţivul ăla de Ion, care-l altoia de-i ţâşneau lacrimile şi-l ţinea numai pe coceni. Ha ha ha, ar fi mortal, că nu-i mai dă pe datorie crâşmarul.

Ghidul făcu şi el o poză hoitului, dintr-un unghi în care soarele bătea sângeriu în frescă.

sursa micdavinci.wordpress.com

---