Moşul vrea Crăciuniţă nouă … cum o fi mai bună? Blondă dau brună?
Cică s-au îngrăşat Crăciuniţele Moşului din România şi îşi caută altele. O propun pe Ioana Petrescu … oricum se pare că râmâne fără serviciu.
Întrebarea e cum o fi mai bine să fie? Blondă sau brunetă?
Vezi mai jos, sub poze, toată povestea …
Se spune că Moș Crăciun e bătrân rău de tot … Și nu de ieri de alaltăieri ci de acum un mileniu când a împlinit o mie de ani.
Ei, dar problema lui ca mare nu este că e bătrân… la el nu contează. Contează că se pare că de la o vreme a dat de bere şi a făcut o burtă extrem de respectabilă. Astfel că, oricât s-ar chinui, nu poate intra pe horn cum e obiceiul.
Bine, există hornuri destul de largi cât să încapă el, dar jos, la baza acestora nu locuiesc copii.
O altă problemă a lui este că de la o vreme sunt atât de mulţi copii în lume încât nu îi mai ţine minte pe toţi nici măcar Rudolf, renul cu nasul roşu. Deh, renilor berea le cam afectează ţinerea de minte.
Astfel a hotărât să angajeze colaboratoare … tinerele, subţirele, fâşneţe, frumuşele dar mai ales ascultătoare, din ţara în care se duce.
Când colaboratoarele lui, Crăciuniţele, că se apleacă, ajung să nu se mai poată atinge bombeurile fără a îndoi genunchii le schimbă. Nu pentru că ar fi bătrâne ci pentru că nu mai încap pe horn.
Se mai spune că şi în România avea nişte Crăciuniţe frumoase ca nişte zâne, cu vestitul 90-60-90 la purtător. Dar au cam dat de gustul micilor şi a berii şi, pe nesimţite, au acum 190-160-190 şi nu prea sunt hornuri prin care să se strecoare nesimţite de gazde, iar dacă totuşi reuşesc, când ajung jos sunt ca vaca în magazinul de bibelouri şi, din neatenţie, dau jos peştele de pe televizor şi se cam duce naibii secretul.
Zvonul spune că Moşul ar căuta Crăciuniţe noi …
Mă gândesc şi eu să îi propun una. Pe Ioana Petrescu, domnişorica şefă de la Ministerul Finanţelor. Frumuşică, e, ascultătoare, e (face tot ce îi zice şeful fără să protesteze) … Başca faptul că nu peste mult o cam dă afară şi rămâne pe drumuri.
Problema este că nu ştiu cu ar fi bine să arate … blondă sau brunetă? Sunt tare curios cam ce şi-ar dori generaţia tânăsă să arate Crăciuniţa pe care, Doamne fereşte, ar găsi-o în noaptea de Ajun când s-ar scula să se ducă la baie …
Chiar aşa, oare cum o fi mai bine? Blondă sau brunetă?
Din când în când, la Cluj, cineva îşi aminteşte de Lulu … Oare de ce ?
De opt ani, Clujul există fără Lulu. Din când în când cineva îşi aminteşte de Lulu … Oare de ce ?
Aşa, un pic, amintintu-mi de Lulu din Cluj, m-am întristat…
*****
„În general și în dicționare efigiile sunt mute. Clujul meu iubit face o excepție: Lulu este guraliv! Am văzut golani îmbătrâniți în rele, uitând să râdă de când s-au înțărcat, zâmbind senin în jurul lui. (…). Ar fi o mare greșeală ca Lulu să fie taxat doar saltimbatic…Trist ca un clovn și vesel ca un înțelept, cred că a stabilit o performanță ce are darul să-l facă unic: a reușit să nu supere cu adevărat niciodată pe nimeni… ”
La opt ani după ce a părăsit Clujul, plecând în eternitate, cei care l-au cunoscut i-au dedicat lui Lulu un volum de amintiri.
În data de 9 decembrie 2006, frumosul „nebun” al Clujului, simpaticul Lulu, trecea din viața aceasta. La opt ani de atunci, pentru cei care l-au cunoscut sau doar au auzit câte o poveste, dorim să amintim cine a fost și ce a însemnat pentru acest oraș excentrinca figură a lui Lulu.
Au trecut opt ani de când Iosif Covaci – cunoscut clujenilor drept Lulu – a plecat dintre noi. Amintirea lui însă nu i-a părăsit pe aceia care l-au cunoscut. Aflat mereu în mișcare, cucerea cu simplitatea sa fermecătoare pe toți clujenii care l-au întâlnit. Imposibil să treacă neobservat, Lulu știa mai bine decât toți că iubirea pe care clujenii i-o poartă în amintire are să-l facă nemuritor.
O comoară ascunsă sub palton
S-a născut în comuna Cojocna, la 9 decembrie 1951, într-o familie de șase copii. La câțiva ani de la naștere medicii l-au diagnosticat cu o deficiență mintală. Pensia lui Lulu era de 1.5 milioane de lei vechi. A fost înscris la școală, dar de ajuns nu prea ajungea. Ieșea de multe ori din clasă și pleca. Se născuse și stângaci. Mult mai apropiat s-a simțit de biserică, unde putea fi găsit mai ușor. Ajuns în Cluj, a început să fie cunoscut prin aparițiile la baluri: avea o voce plăcută și cânta, așa cum avea să o facă mai târziu și la nunți. În perioada Crăciunului, pornea entuziasmat la colindat. Îl admira pe Ștefan Hrușcă, al cărui nume nu-l putea pronunța, astfel că-i spunea „Rățușcă”. Trăia din mila oamenilor, dar vocația lui era aceea de a oferi: fie că binedispunea și stârnea zâmbete prin prezența lui, fie că dona banii primiți bisericii sau oferea dulciuri copiilor, Lulu știa că atunci când nu ai mai nimic, te afli în permanentă stare de dăruire. Ca pe un adevărat nebun al satului, problemele locale și de interes comun îl găseau pe Lulu mereu capabil de un comentariu pătrunzător prin simplitatea onestității ingenue. Perindându-se zdrențuit, în spatele paltonului ros ascundea o comoară. Ce-i drept, ea era vizibilă, dar numai celor capabili macar pentru un moment de frumoasa simplitate a sufletului copilăresc. De aceea pe Lulu îndrăgea copiii, iar animalele recunoșteau pe loc în el un prieten de încredere. Știa că nu are nimic de pierdut, astfel că i-a plăcut să se afle printre oameni. În plus, condiția sa ingrată îi oferea un avantaj: nu avea nevoie să dea socoteală celor sus puși pentru „amenzile verbale” la care avea talentul de a-i supune. Firește, spre amuzamentul oamenilor.
„Eu n-am să mor niciodată”
Personaj pitoresc și ușor de simpatizat, Lulu a fost adoptat demult de oamenii Clujului. Cunoștea pe patronii magazinelor și pe fetele de la localuri, care îl ajutau câte ceva să se întrețină. Fără să aibă o reputație de cerșetor, acesta descoperise formula-cârlig pentru a căpăta ceva bani: „Dă-mi un leu de cinci”, este expresia care a făcut istorie. În oraș, multă lume știe într-un fel sau altul o întâmplare cu Lulu. Marea ironie este aceea că prestigiul de care se bucură Lulu răstoarnă cu totul felul în care acesta apărea în lume: mic de statură, pitic chiar, Lulu este cunoscut ca omul cu sufletul mare. Încotoșmănat cu haine sărăcăcioase, Lulu este perecput ca o prezență de suplețe și curățenie spirituală. Poate doar numărul mai mare al pantofilor pe care îi purta ar fi corespuns faptului că locul său nu era tocmai în lumea aceasta.
Răpus de un infarct la 55 de ani, în 2006, Lulu a avut parte de o înmormântare cu pompă, la care s-au adunat sute de oameni. ÎPS Bartolomeu , față de care a fost foarte apropiat, s-a îngrijit de funerariile lui. Primăria i-a acordat un loc gratuit de mormânt. A trecut la Domnul în timp ce urca scările către paraclisul din catedrală. Astăzi, Lulu continuă să trăiască bine-mersi, ca personaj al memoriei colective. Amintirile oamenilor îi păstrează vie memoria. Mitul care s-a țesut în jurul său crește de la poveste la poveste, precum expresiile sale celebre. Nu e de mirare, atunci, că Lulu a avut dreptate să răspundă, atunci când sora sa l-a întrebat: „Lulule, oare o să mori și tu?”, „Nu, eu n-am să mor niciodată”.
Amintiri cu Lulu
– „Lulule, calci pe o sută!” „N-am vreme, ridic-o tu!”
Aflat într-o zi la o trecere de pietoni de pe strada Horea, Lulu a început să traverseze pe culoarea roșie a semaforului. La câțiva pași de el se afla un milțian, care avea datoria să amendeze cu 100 de lei această contravenție.
Lulule, calci pe o sută”, l-a avertizat milițianul. Replica a venit în mod subit: „N-am vreme, ridic-o tu”, îi răspunde Lulu, preocupat de ale sale.
– „N-aveți magneți?”
Cristian Cheșuț își amintește o întâmplare din 1984. Stătea în balconul blocului cu un amic, când Lulu apare în curtea blocului și, țintindu-i cu ochii, întreabă foarte pragmatic: „Aveți, bă magneți?” . Oamenii, nedumeriți și oarecum luați prin surprindere, dau din umeri și răspund că n-au magneți. La vreo patru luni distanță, când povestea fusese uitată de cei doi, pe când se aflau în același balcon, iarăși apare Lulu: „Hai jos, bă ceacanăilor, că v-am adus magneți”. Surprinși a doua oară, oamenii coboară din bloc și primesc de la Lulu câte un pumn de magneți, care adaugă imperativ: „…și când mai trec p-aici să nu vă mai aud că n-aveți magneți!”
Expoziție de fotografii și caricaturi
În data de 9 decembrie, în Sala de Spectacole a Casei de Cultură a Studenților, a fost expusă o colecție de caricaturi și fotografii, cu și despre Lulu. Totodată, cu această ocazie a fost lansată povestea monografică „Lulu – Dă-mi un leu de tri!”.
„În general și în dicționare efigiile sunt mute. Clujul meu iubit face o excepție: Lulu este guraliv! Am văzut golani îmbătrâniți în rele, uitând să râdă de când s-au înțărcat, zâmbind senin în jurul lui. (…). Ar fi o mare greșeală ca Lulu să fie taxat doar saltimbatic…Trist ca un clovn și vesel ca un înțelept, cred că a stabilit o performanță ce are darul să-l facă unic: a reușit să nu supere cu adevărat niciodată pe nimeni… ”
Lucian Cristea – coautor volum
Sursa: Monitorul de Cluj
P.S. Dumnezeu să-l odihnească …
Treisprezece MILIOANE de gloanțe, trase în populație la ”revoluția” din ’89 din ordinul numitului Ion ILIESCU. Câte unul pe cap de adult
Treisprezece MILIOANE de gloanțe, trase în populație la ”revoluția” din ’89 din ordinul numitului Ion ILIESCU.
Câte unul pe cap de adult
Autori: Simona Ela FICA, col. Dumitru PRICHICI
Roosevelt, presedinte al Statelor Unite intre 1901-1909, spunea ca: „In spatele guvernului la vedere troneaza un guvern invizibil care nu este credincios si nici raspunzator fata de popor. A distruge acest guvern invizibil, alianta fara Dumnezeu intre afacerile corupte si politica marsava, este datoria sefului statului!”. Pornind de la aceasta declaratie ce se potriveste ca o manusa Romaniei, de 21 de ani incoace, cerem Sefului Statului Roman sa-si faca datoria si sa distruga caracatita din umbra a bolsevicilor condusi de eminenta cenusie numita Ion Iliescu. Cat timp aceasta grupare de crima organizata functioneaza in tara noastra, niciun Guvern legal nu va putea conduce in mod eficient Romania! Iar cand acelasi Ion Iliescu insusi se face vinovat de incalcarea art. 155 a Codului Penal, prin savarsirea infractiunii de TRADARE in sensul strict juridic al cuvantului – si nu metaforic vorbind – cu atat mai mult intra in atributiile Presedintelui Romaniei – care este si sef al CSAT – sa intruneasca de urgenta acest for suprem si sa rezolve problema, infractiunea de tradare fiind inclusa in Legea Sigurantei Nationale. Cu un Ion Iliescu in libertate, niciun cetatean al Romaniei nu se poate simti in siguranta deplina, stiut fiind ca Iliescu a ordonat asasinarea atator romani, si nici Romania insasi, ca si structura nationala, nu poate fi in siguranta atata vreme cat acest individ ne adusese tancurile rusesti la granite, in anul 1989…
Publicat: 04 Oct 2011
Sursa:
.
Educaţi de internet ? !
Asistăm la o nouă generaţie , cea educată prin intermediul internetului ?
Rar mai vedem, chiar şi la ţară, copiii jucându-se , ca pe vremea noastră, ţurca.
Mulţi cred că veţi căuta pe google.ro să vedeţi ce este ţurca. Nu ştiu dacă veţi găsi ceva, vreun referat poate, care să vă lămurească.
Zilele trecute , fiind cu colegele mele în cancelarie, mai tinere toate cu vreo treizeci de ani, am spus despre o colegă, cu care mă înţeleg de altfel foarte bine, că nu mi-e prietenă. Colegele mele, au făcut ochii mari, şi m-au întrebat mirate :
,, De noi tot la fel spuneţi ?,,
,, Ce ?,, nu înţelegeam eu.,,
,, Că nu vă suntem prietene .,,
,, Dragele mele, voi sunteţi colegele mele şi îmi sunteţi foarte dragi dar, prietenia înseamnă mult mai mult.,,
Am văzut că au rămas descumpănite. Se gândeau că mă port frumos, declar că sunt sinceră şi, de fapt, ele nu ştiu cum cum sunt.
Ce se întâmplă, m-am întrebat ? Sunt tinere dar, sunt de asemenea, inteligente.
Mi-am amintit că, deşi nu am fost crescută cu cheia la gât, am avut norocul să am bunică, mamă, mătuşă şi verişoară, cu care locuiam în aceeaşi casă, mama nu era cea care stătea cel mai mult timp cu mine. Era ocupată. În schimb, bunica mea era întotdeauna dornică să-mi povestească câte ceva.
Poveştile ei erau întâmplări de viaţă, niciodată ale bunicii, ci ale cunoscuţilor sau ale personalităţilor din vremea aceea sau din vremuri apuse. Bunica încerca prin intermediul poveştilor ei să mă atenţioneze de pericolele ce mă pot paşte, să mă sperie în felul ei, să mă educe.
Văd acum că oameni care nu se cunosc deloc, nu ştiu cum arată, nu ştiu cum sunt ceilalţi, ce caracter au, ce trăsături de personalitate au îşi spun cu mare uşurinţă prieteni. Chiar şi eu , dacă veţi căuta pe reţelele de socializare, oricare, am sute de prieteni.
Joc acelaşi joc, mă adaptez la vremurile pe care le trăiesc dar, în forul meu interior ştiu că toţi aceşti necunoscuţi sunt în continuare nişte enigme pentru mine. Tineretul însă, poate mult mai uşor să pice pradă unor aşazis prieteni.
Ce înseamnă prietenia ?
Nu-mi daţi definiţia din DEX, nu-mi spuneţi citate din referatele de pe bloguri ci spuneţi-mi cu propriile voastre cuvinte, povestindu-mi propriile voastre experienţe.
Am să vă povestesc şi eu două întâmplări. Dumneavoastră spuneţi-mi dacă este vorba despre …prietenie sau nu.
Prima s-a întâmplat cu mai bine de 100 ani în urmă.
Era pe când doamnele nu duceau grija zilei de mâine. Ele nu aveau altă îndeletnicire decât să fie frumoase, să ştie să facă o conversaţie plăcută şi , eventual, să îşi dirijeze servitorii.
Era pe când prostituatele nu apăreau la televiziune, nu era descoperită, aveau condicuţă iar cele mai de soi locuiau într-o casă de toleranţă.
În acele vremuri apuse, două prietene bune îşi beau cafeaua sau ,poate , ceaiul. Una dintre ele , din prietenie, i-a adus la cunoştinţă celeilalte unde îl zărise pe soţul acesteia şi în compania cui.
,, Du-te repede ! Ai să- l găseşti cu ea .,,
Doamna respectivă şi-a aruncat pe umeri pelerina şi a plecat să verifice veridicitatea celor aflate, nu-i aşa, de la prietena cea mai bună.
După ceva vreme, cealălaltă doamnă uimită îi deschide uşa …
,, Ai fost ? I-ai găsit ? Ai văzut că te înşela?,,
Cealălaltă femeie se aruncă asupra prietenei desfigurându-o cu unghiile sale ascuţite.
,, Da, i-am găsit şi pentru asta am venit să îşi mulţumesc. Dacă nu erai tu, eu acum aş fi fost fericită. Soţul meu, cel datorită căruia duc o viaţă tihnită s-ar fi întors acasă , aducându-mi flori şi răsfăţându-mă cu vorbe dulci.,,
Din aceea zi, cele două nu s-au mai întâlnit şi nu şi-au mai vorbit până la moarte.
O altă poveste, despre prietenie, datează cam de vreo douăzeci de ani.
Două prietene, ambele dascăli. Una măritată iar cealălaltă nu.
Cea măritată, se întâlnea cu amantul, în casă la cealălaltă.
Nu ştiu motivul pentru care s-a ajuns la divorţ sau poate nu vreau să mi-l amintesc.Cert este însă un fapt. Martora soţului a fost… prietena unde se desfăşurau întâlnirile amoroase.
Care dintre ele a fost prietenă cu adevărat, care dintre ele a trădat ?
Poate îmi spuneţi dumneavoastră.
Unirea cea mică
24 IANUARIE/5 FEBRUARIE 1859 – ZIUA UNIRII
In 24 ianuarie (5 februarie pe stil vechi) poporul roman sarbatoreste in fiecare an Unirea Principatelor.
La 24 ianuarie/5 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este votat, unanim, Domn al Moldovei si Domn al Tarii Romanesti, de cele doua camere de deputati, mai intii de cea de la Iasi, apoi si de cea de la Bucuresti.
„V-am zis ca ea va fi precum Romania o va dori si o va simti”, spunea Alexandru Ioan Cuza.
CÂTEVA FILE DIN ISTORIA UNIRII PRINCIPATELOR ROMANE:
Unirea cea mult asteptata de veacuri, dupa moartea napraznica a lui Mihai Viteazul, ucis miseleste de unguri in 1601, pe Campia Turdei, se infaptuise.
Primii pasi catre unire s-au facut odata cu evenimentele revolutiei de la 1848, care – desi a fost inabusita – a demonstrat in mod categoric dorinta de independenta si de unitate a romanilor. Din pacate, netinand cont de interesele poporului roman, Imperiul Otoman si Rusia Tarista au incheiat la Balta Liman (cartier in Constantinopol), in primavara anului 1849, o conventie valabila sapte ani, care afecta grav suveranitatea Principatelor. Prin acea conventie se stabilea ca domnitorii celor doua tari romanesti sa fie considerati inalti functionari ai Imperiului Otoman si sa fie numiti direct de sultan, cu acordul Rusiei Tariste.
In cursul anului 1853, s-a declansat Razboiul Crimeii, ca urmare a neintelegerilor dintre puterile acelor vremuri, iar infrangerea Rusiei a permis ca prin tratatul de pace incheiat la Paris in 1856, Principatele Romane sa treaca sub protectia puterilor semnatare si capatau dreptul de a face propuneri de reorganizare, care sa se infaptuiasca tinand cont de dorintele romanilor.
Dupa anul 1853 pasoptistii moldoveni si munteni, reintorsi masiv in tara, au organizat o formatiune politica numita „Partida Nationala” si au format Comitete ale Unirii.
Lucrarile Adunarii Ad-hoc s-au deschis in septembrie 1857, atunci cand – pentru prima oara – au fost prezenti si deputati tarani, iar fortele sociale si politice erau chemate sa se pronunte in legatura cu aceasta problema atat de importanta.
Luna urmatoare a anului a adus si primele rezolutii, votate cu un continut asemanator in Adunarile Ad-hoc ale Moldovei si Tarii Romanesti, prin care se exprima clar vointa de unire.
Dupa mai multe dispute, in Adunarea Electiva a Moldovei, a fost propus si ales in unanimitate Alexandru Ioan Cuza – „om nou la legi noi”, dupa cum aprecia Mihail Kogalniceanu.In Tara Romaneasca Adunarea Electiva – intr-o sedinta secreta datorata agitatiei vremurilor- deputatul Vasile Boerescu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza – propunere acceptata in unanimitate. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a reprezentat o victorie insemnata a poporului roman in lupta sa pentru formarea unui stat national unitar.
Intrunite la Paris pentru Conferinta desfasurata intre 26 august si 6 septembrie 1859 marile puteri europene au fost nevoite sa accepte unirea infaptuita de romani. Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitata, insa, numai la durata vietii acestuia.
SINCE LINE.ro
1 Decembrie: Un zâmbet şi o lacrimă de Ziua Naţională a României
Încă mai e 1 Decembrie 2010. Ziua Naţională a României.
LA MULŢI ANI ROMÂNIA!
Cică azi trebuie să sărbătorim România. Da? Interesant. Care Românie? Cea rezultată în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918? O fantomă adică. Acea Românie nu mai există aşa cum era atunci. Există doar ceea ce ne-a mai lăsat Istoria din ea. O parte e acum Republica Moldova, o alta e prin Ucraina, iar alta în Bulgaria. De ce acea Românie trebuie sărbătorită? N-am înţeles. Ca să ne amintim că Românie e încompletă? De atunci ţara asta şi-a mai schimbat forma de câteva ori. De ce să nu sărbătorim crearea Daciei lui Burebista, sau Principatele Unite ale lui Mihai Viteazul? (Vezi hărţile de mai jos).
De fapt de ce e neapărată nevoie să sărbătorim la România deodată cu o altă sărbătorire? Ca să facem cum suntem obişnuiţi, un fel de varză?
Este o adevărată lisă de respect faţă de ţara asta dacă nu suntem în stare să o sărbătorim doar pentru ea însăşi. Să fie o zi în care să sărbătorim România pentru că există şi o iubim şi nu pentru că odată, în trecut s-a întâmplt ceva.
Mă uitam azi afară. O zi incredibil de urâtă, o zi în care nu ai cum să te pătrunzi de bucuria că e o zi importnată.
Şi mai e şi post pe deasupra. Puţini se abţin să pună botul la şpaga pe care o oferă cu această ocazie politicienii sau administraţia locală constând în mititei, fasole cu ciolan, bere sauz alte alea. Nici nu mai spun cât de frumos ar arăta drapelul naţional al României purtat de domnişoarele extrem de exonome în ceea ce priveşte vestimentaţia.
În fine …
Cum s-a sărbătorit? Ca de obicei. În ziua Marii Uniri&Ziua Naţională a României am văzut o dezbinare incredibilă. Am văzut politicieni care nu ştiu imnul naţional, cozile interminabile la pomana obişnuită, beţivii care sărmanii nici măcar nu aveau cum să „parcheze pe spaţiile verzi, prin rigole ori pe băncile de prin parcuri. E trist. Unii se oripilează pentru că Preşedintele nu l-a desemnat pe şeful senatului să îl reprezinte, televiziunile nu au ezitat să aducă iar pe ecrane miteria cotidiană, dar au uitat să arboreze tricolorul, cu excepţia Antenei 3, a Naţional tv, N24plus. Televiziunea Naţională nu.
E trist… extrem de urât şi de trist.
Revenind puţin la data aleasă ca Ziua Naţională a României, eu cred că ar trebui aleasă o zi de vară, o zi în care să nu se sărbătorească nimic altceva. De exemplu, aceasta se poate stabili statistic. Să zicem în Iunie ziua în care, statistic, de-a lungul anilor a fost cea mai frumoasă vreme. Ar fi şanse foarte mari ca vremea să fie atât de frumoasă încât oamenii să iese din casă, să se ducă la picnicuri.
Da, ar putea fi şi frumos. Dar nu e…
Cred că De 1 Decembrie, în România pe lângă un zâmbet de bucurie trebuie să avem şi o lacrimă tristă. Un zâmbet de bucurie că în pofida clasei politice infecte pe care o avem, ţara asta continuă să existe şi o lacrimă pentru că deşi ţara există, nu mai e cum era la 1 Decembrie 1918…
P.S. Stiaţi că povestea cu căruţa cu proşti care s-a răsturnat la Caracal e o poveste adevărată? Acei proşti, de fapt nu erau tocmai proşti, ci beţi mangă. Se întorceau de la Alba Iulia unde a fpost acea Mare Adunare naţională unde s-a proclamat Marea Unire…
Hărţi:
Dacia lui Burebista
România Mare (1918)
România de azi
Sunt tare curios dacă văzând această evoluţie mai există cineva care să considere că 1 Decembrie mai e o zi potrivită să fie numită Ziua Naţională a României.
Gropile comune de la Iaşi, dovadă sau pretext?
Văd că de la o vreme se vorbeşte despre găsirea unor gropi comune lângă comuna Popricani din judeţul Iaşi. Un articol din Ziarul de Iaşi numărul din 6 noiembrie 2010 care poate fi văzut aici:
http://www.ziaruldeiasi.ro/local/gropi-comune-la-10-km-de-iasi~ni6qgr .
Până acum s-au descoperit rămăşiţele a 16 persoane. Asta e cert.
De aici încolo s-a apelat la declaraţiile unor martori din zonă, oameni care au trăit atunci.
Articolul din ziarul ieşean zice că acei oameni erau evreí au fost ucişi pentru că “trebuiau exterminaţi cu orice scop conform ordinelor lui Antonescu” (probabil se referă la mareşalul Antonescu).
Evident că ziarul respective nu şi-a bătut capul să afle dacă mareşalul a dat un astfel de ordin, de exemplu să facă rost de o hârtie pe care aceste ordine să fi fost scrise. În schimb ni se vorbeşte de un martor ocular, martor cheie, Vasile Enache, un bătrân de 88 de ani care atunci avea 16. Este normal probabil în viziunea ziarului respective ca un copil de ţăran, în vârstă de 16 ani să ştie că acei oameni urmau să fie ucişi cf. ordinelor mareşalului. Ce nu se spune este că acest bătrân, fost copil pe vremea aceea, are o vârstă cand, după multe decenii unele amintiri devin nu tocmai clare, legendele ocupănd un loc foarte important. Pe de altă parte, bătrânul respective, zicea la tv că “ştiu că acei oameni erau evrei deoarece îi cunoştau părinţii mei de prin oraş”. Iaşi probabil. Din câte ştiu eu, în acea perioadă în Iaşi trăiau foarte mulţi evreí, în jur de 40-45% din populaţia oraşului, deci era absolute normal ca nişte ţărani dintr-un sat situate la vreo 10 kilometrii de oraş să îi cunoască tocmai pe cei ucişi acolo şi dacă vom corobora această informaţie cu informaţia că acolo S-au descoperit, de asemenea, gloante ce apartineau Pirotehniei Armatei sau produse la Copsa Mica Cugir, de fapt mai jos în articol se vorbeşte de tuburi de cartuşe, care sunt cu totul altceva decât gloanţele, asta arătând că jurnalistul care a scris articolul e un mare cunoscător într-ale armelor…
Absolut halucinat mi se pare că ziarul moldovean consideră de bonton să precizeze că domnul Adrian Cioflină din cadrul Institutului de Istorie A.D.Xenopol zice că: “Martorii cu amintirile cele mai precise au câteva puncte commune esenţiale în ceea ce spun: evreíí au fost aduşi din Iaşi în vara anului 1941 în pădurea Vultureni din actuala Comună Popricani…”. Deci martorii cu amintirile cele mai precise…. Cam ambiguă chestia asta. Sună cam ca şi cum ai spune că cel mai inalt pitic dintr-un grup are cu un centimetri mai mult decât ceilalţi în înâlţime, or asta nu înseamnă că e ditamai bradul. Tot pitic rămâne.
Foarte interesant mi se pare un aspect. În zonă au mai fost făcute săpături, dar nu s-a descoperint nimic deoarece cei care făcuseră spăturile atunci nu erau profesionişti ci nişte amărâţi angajaţi ai Primăriei…
Nu mai puţin important cred eu, este faptul că mai jos în acelaşi articol putem citi că:
“Un alt masacru asemenea celui de la Iasi a avut loc si in Stinca Rosnovanu, acolo unde sute de evreí evacuati din comuna Sculeni de peste Prut si-au pierdut viata si au fost ingropati in patru gropi comune. Trei dintre acestea au fost descoperite in anul 1945, in luna septembrie, atunci cind au fost deshumate, la staruinta Comunitatii Evreíesti din Iasi, cadavrele a 311 evreí, printre care 38 de copii cu virste cuprinse intre 1 si 12 ani.
Documentele atesta faptul ca evacuarea evreílor a fost ordonata de catre Comandamentul German in ziua de 26 iunie 1941. Unul dintre pretextele care au stat la baza evacuarii ar fi fost taierea liniilor telefonice de catre evrei pe timpul operatiunilor, fapt ce nu a fost probat. A urmat apoi trierea pe data de 27 iunie, romanii fiind escortati de soldati romani, iar evreii, de catre soldati romani si germani. Populatia evreíasca refugiata a fost oprita pe loc, iar la ora 22 a inceput procesul de executie.”
Deci aşa, evacuarea evrėilor a fost ordonată de către Comandamentul German nu e mareşalul Antonescu. Interesant… În cazul de care se ocupă ziarul Ieşean ordinal trebuia să vină neapărat de la Antonescu. Poate nemţii or fi scăpat prin beciurile Ieşene pline de vin purerea ursului şi nu mai erau capabili să dea ordine…
În fine, Nicoleta BUNDUC, autoarea textului respective a muncit săraca de s-a uzat la manichiură să demonstreze că nu se putea ca armata română să nu fie implicată în ucuderea evreilor şi că mareşalul Antonescu era un mare ticălos.
Normal că având neuronal vâlvoi de la scrierea acestui text, autoarea nu a observat că mai există şi voci care se bazează pe acte care spun că acei oameni îngropaţi acolo ar punea să nu fie tocmai evrei ci cu totul altceva. Unii zicese se bazează pe rapoiarte scrise. În fine, până se va lămuri ce şi cum, trebuie să observăm ceva: reacţia iritată comunităţilor evreieşti: “Acolo sunt evreí şi punct”. De ce? Pentru că aşa spun ei. Dovezi? Nu e cazul să întrebăm aşa ceva pentru că ni se trage una peste bot cu categorisirea de antisemiţi de ne ia dracu.
OK. Să zicem că aceeptăm chestia asta. Ce urmează? Nu mare lucru, va trebui să comemorăm şi noi de musai ca de bunăvoie holocaustul. Şi să le plătim oarece despăgubiri băneşti.
Bine. De acord, dar cu câteva mici precizări. O vom face când termenul de holocaust nu se va mai referi doar la evreí ci la toţi cei morţi în lagărege germane, indifferent dacă sunt ruşi, români, ţígani şi multe alte etnii.
De asemenea ar trebui să vedem ce a generat acel război. O mare criză economică, criză care a avut ca punct de plecare ca şi cea pe care o traversăm acum, lăcomia unor mari bănci americane, bănci care erau şi mai sunt controlate de evreí.
Păi dacă trebuie să se aplice oarece măsuri reparatorii acelor care au suferit prin lagărele germane, cinstit ar fi ca măsuri la fel de vindicative să se aplice şi celor care au creat posibilitatea ca Holocaustul să se întâmple.
Germania a plătit până şi bombele cu care a fost demolată, deci şi acele bănci conduse de lacomii evrei ar trebui să îşi asume vina care le revine.
Fără criza generată de lăcomia lor în Germania nu ar fi fost posibilă venirea la putere a tcăloşilor care au aruncat lumea în război. Fascismul nu ar fi putut câştiga teren.
Deci, dacă acea criză cu tot ce a urmat şi actuala criză sunt urmare a lăcomiei acelor bănci, e normal ca şi consecinţele acţiunilor lor să fie suportate de ei. Să facă bine domnii evrei să plătească despăgubirile uriaşe pentru chinurile pe care le-au generat faptele lor. Din păcate vedem că pentru a se salva, acele bănci sunt ajutate de guvernul american pe care e evident că anumite cercuri extreme de puternice în controlează. Rastul lumii e lăsată iar să suporte consecinţele.
În fine. Mai există un aspect.
În perioada de dinainte de cel de-al doilea război mondial, la vreme de criză şi nu numai, prin satele româneşti apăreau tot felul de indivizi, evreí în special. Oamenii aveau oarece fonduri, îşi cumpărau o căsuţă, îşi deschideau o prăvălie. Deveneau comercianţi. Având oarece fonduri şi relaţii unde trebuia îşi permiteau să aducă mărfuri de calitate pe care le vindeau sub valoarea lor. Astfel, dacă în sat mai exista un birt ori o prăvălie, acestea falimentau pntru că nu reuşeau să facă faţă concurenţei. De obicei oamenii erau săraci şi pentru că respectivii venetici aveau bani, se împrumutau de la ei. Dobânzile îi sărăceau, uneori evreíí le luau tot ce aveau, casă, pământ, animale pentru a-şi recupera datoria. Adstfel deveneau tot mai bogaţi şi mai puternici. Unii mai făceau ceva. Ştiau că banii care stau în bânci, la vreme de criză pot să se evapore. Şi atunci făceau altceva, îşi băgau banii în investiţii. În pământ al cărui preţi scădea enorm în anumite perioade.
Nu interesa pe nimeni suferinţele la care erau supuşi oamenii deposedaţi aparent legal de bunuri, nici faptul că unii îşi luau viaţa. E drept că uneori oamenii ajungeau la
Deci, da, vom plânge alături de evreí victimele Holocaustului imediat ce acest termen va se va referi şi la mortea neevreílor. Şi vom plăti şi despăgubiri. Ba li le vom trimite acasă prin poştă şi suportăm şi cheltuielile de trimitere imediat ce ne vor trimite ei mai întâi despăgubirile pe careni le datorează că pe la noi e mare sărăcie nu ca la ei, noi nu avem un suport financiar american chiar atât de puternic ca Ísraelul. În fond nu e un sacrificiu atât de mare dacă rupem acolo un 2-3 hai 5% nu? Oameni suntem nu câini.
Poate, până atunci ni se prezintă şi actele necesare. Amintirile unor oameni trecuţi de 80 de ani despre lucruri petrecute în copilătia lor cu mulţi ani în urmă, lucruri despre care ştiu de la Radio Şanţ, la alte surse de informare nu prea avreau acces, nu sunt tocmai de natură să garanteze acurateţea cu care înţelegem acele fapte. Cum ar fi ordinul expres al lui Antonescu de a ucide populaţia evreíască precum şi listele cu nume ale evreílor şi a puilor lor ucişi în România. De asemenea poate ne arată şi cine erau militarii care a tras cu număr matricol, data naşterii, domiciliul etc, deoarece cineva trebuie să fi apăsat pe trăgaci, nu? Nu se poate să acuzi dacă n-ai dovezi, deci de vreme ce acuză, organizaţiile evreíeşti însemnează că au şi oarece dovezi.
P.S. Poate în acest demers îi ajută conaţionalii lor salvaţi de români din ghiarele lui Horty….