Arhiva

Archive for 15 iunie 2011

Elena Udrea: EXEMPLUL POLONEZ PENTRU ABSORBŢIA FONDURILOR EUROPENE

15 iunie 2011 2 comentarii

EXEMPLUL POLONEZ PENTRU ABSORBŢIA FONDURILOR EUROPENE

Autor:  Elena Udrea

Am citit cu interes interviul din Adevărul http://www.adevarul.ro/actualitate/Elzbieta_Bienkowska-ministrul_polonez_al_Dezvoltarii_Regionale-_Cum_a_cheltuit_Polonia_toti_banii_de_la_UE_0_498550514.html  al ministrului Dezvoltării Regionale din Polonia, doamna Elzbieta Bienkowska. O discuţie aplicată şi extrem de utilă am avut acum o lună, când ne-am întâlnit la Bucureşti. Conduce acelaşi minister şi e clar că Polonia are o interesantă experienţă a atragerii fondurilor europene.
Tocmai de aceea, vreau să fac câteva comentarii faţă de poziţionările cele mai importante din interviul amintit. Să le luăm pe rând, ca să vedem care sunt „secretele” Poloniei.

 

1. „Î: Aţi cheltuit deja 68 de miliarde de euro? R: De fapt, aşa este. Pentru cea mai mare parte a acestei sume, avem deja contracte, care se află în curs de derulare”.
Ei bine, din punctul acesta de vedere, ministerul pe care îl conduc stă şi el foarte bine. Anul acesta terminăm şi noi contractările, urmând ca absorbţia efectivă să se facă în următorii ani.
2. Noi am finanţat în întregime proiectele europene, aşteptând apoi să vină rambursările din partea Comisiei Europene.De asemenea, am mai decis să urgentăm plăţile în avans, nu numai pentru instituţiile publice cum sunt autorităţile locale, dar şi pentru companiile private. Am plătit în avans, de la buget,  sume uriaşe de bani, aproape 7 miliarde de euro, din care 800 de milioane au mers către companiile private. Am plătit în avans pentru ca proiectele să poată fi puse în aplicare”.
România este departe de a avea posibilitatea Poloniei de a finanţa ea proiectele, urmând ca apoi banii să vină de la Comisia Europeană. În plus, dacă ar face şi MDRT acelaşi lucru, cred că Opoziţia şi mass media ostile m-ar ataca de dimineaţa până seara, spunând că folosesc banii bugetului statului pentru plăţi către administraţii locale (eventual ale PDL) sau către firme private (automat clientelă politică).
3. „Polonia a beneficiat de fondurile europene încă din perioada 2004-2006. În afară de asta, am putut să acumulăm experienţă în ceea ce priveşte implementarea lor, să ne dăm seama care sunt potenţialele probleme şi să reacţionăm rapid. România nu a avut o astfel de perioadă de pregătire, a intrat în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, în acelaşi timp cu începerea exerciţiului noului buget al UE”.
Şi României i-ar fi prins mult mai bine o perioadă timp de aceste fel de a se obişnui cu rigorile Comisiei Europene şi pentru a reuşi să creeze mecanismele legislative şi instituţionale care să răspundă problemelor ridicate de atragerea fondurilor europene. Polonia a avut perioada 2004-2007, România a avut perioada 2007-2009. Eu cred că din 2010 am început să ne mişcăm mult mai bine. Iar pe următorul exerciţiu bugetar, cu siguranţă, absorbţia fondurilor europene va fi un proces mult mai eficient.

 

4. „ÎCare este sfatul dumneavoastră pentru autorităţile române în ceea ce priveşte absorbţia fondurilor europene? RSă ţină totul într-o singură mână. Asta ajută foarte mult. În Polonia, ultimul cuvânt în problema fondurilor europene îl are întotdeauna Ministerul Dezvoltării Regionale. În felul acesta, fiecare ştie cine şi pentru ce răspunde”.
Sunt curioasă ce ar spune Antenele, Realitatea, Ponta sau Antonescu dacă am propune un singur minister ca să gestioneze fondurile europene? Ei nu mai contenesc cu speculaţiile şi acuzaţiile pentru înfiinţarea unui comitet interministerial pe turism şi urlă toată ziua minciuna că MDRT are cel mai mare buget dintre toate ministerele.
5. „Aş mai adăuga că în Polonia avem peste 2.000 de comune, dintre care doar aproximativ 30  nu s-au străduit să acceseze fonduri europene.  Explicaţia că „este prea complicat” nu ţine. Reprezentanţii administraţiilor autonome sunt evaluaţi după modul în care se străduiesc să obţină fonduri europene”.
Ministerul pe care îl conduc are şi el contracte cu fonduri europene în majoritatea localităţilor din România. Şi asta cu mult mai puţini bani decât Polonia. Problema nu ţine de contractarea fondurilor. Cu ajutorul experţilor din administraţia centrală, proiecte s-au scris – multe dintre ele sunt chiar foarte bune.
Problema la noi ţine de implementarea proiectelor. Licitaţiile nu se fac la MDRT, se fac în teritoriu de către baronii locali. Iată un motiv pentru care mulţi dintre ei nu se agită prea tare să deruleze proiectele pe care le-au câştigat sau, din contră, fac diverse „şmecherii” şi atribuie contracte firmelor prietene. Dacă mass media doresc să găsească fraudele cu fonduri europene şi alocările clientelare de contracte, să le caute mai ales la nivelul administraţiilor locale.
Iată, dacă vreţi, motivaţia principală pe care trebuie să o avem în vedere în perspectiva reorganizarii administrative. Asta am spus de fiecare dată când am vorbit despre subiect: reorganizarea trebuie să se facă şi ca o soluţie pentru o mai bună accesare a fondurilor europene. Lupta noastră este cu baronii locali şi felul în care stăpânesc ei teritoriul. Reforma administrativ-politică pe care am impus-o în administraţia centrală trebuie neapărat să coboare şi spre administraţiile locale.

 

N.B. Comentariile pe care le-am făcut referitoare la situaţia în care se află România privind contracterea şi absorbţia fondurilor europene se referă doar la ministerul pe care îl conduc. Nu îmi asum responsabilitatea faţă de situaţia fondurilor europene la alte ministere şi nici nu ar fi corect să fac comentarii în această privinţă.

Sursa: Elena Udrea blog

 http://www.elenaudrea.ro/exemplul-polonez-pentru-absorbtia-fondurilor-europene.html

Nici eu nu-l pot ierta pe Iliescu …

15 iunie 2011 4 comentarii
 

Motto:  La mulţi ani, tovarăşe Iliescu!  (… unde preferi: la Aiud, Gherla, Rahova etc)

De ce nu-l pot ierta pe Ion Iliescu?

Autor: Nicoleta Savin

Cum ar fi fost dacă lumea civilizată nu întorcea spatele puterii de la Bucureşti, oripilată de evenimentele de la Târgu Mureş şi de mineriade? Cum ar fi arătat România condusă de Ion Raţiu? Ar fi fost în grupul de la Vişegrad? Ar fi prins primul tren în NATO şi în UE? Greu de spus văzând ce întortochiate sunt căile geopoliticii. Sunt însă absolut sigură că fără teroarea instituită cu ciomagul şi târnăcopul, inteligenţele acestei ţări nu ar fi ales să plece în cele patru zări. Cu ele aici, indiferent de conjuncturile externe, România ar fi arătat altfel. 
Am propus acest exerciţiu de imaginaţie şi altora. I-am văzut destul de stânjeniţi. Nici măcar nu m-am mirat. Pentru ei – liberali de marcă, monarhişti, oameni de dreapta sau intelectuali certaţi cu neo-cripto-comunismul – Ion Iliescu a devenit dezirabil, frecventabil, chiar un campion al democraţiei. Aceşti oameni au aprobat sau chiar au aplaudat cântecul de sirenă al octogenarului Ion Iliescu la semnarea protocolului alianţei PSD-PNL-PC. Liderul de onoare al PSD binecuvânta Uniunea Social Liberală şi-i ura vânt la pupă împotriva „tiranului” Băsescu: „Văd în această structură politică o pavăză a libertăţii şi libertăţilor câştigate în decembrie 1989 şi un instrument de consolidare a democraţiei şi statului de drept care s-a edificat ca urmare a Revoluţiei din decembrie.“
L-or fi crezut vreo clipă foştii oameni de dreapta din alianţa stângii? Sau definiţia statutului de drept e negociabilă şi spune că pentru morţii de la Revoluţie sau mineriade plătesc doar Stănculescu, Chiţac şi Miron Cozma, iar ceilalalţi vinovaţi sau suspecţi de vinovăţie sunt intangibili? 

Dacă tot vorbim de exerciţii de imaginaţie, să presupunem că Ion Iliescu, tovarăşul devenit domn şi preşedinte, n-a avut nici o vină, nici la Revoluţie, nici la mineriade, că alţii au vărsat sânge nevinovat, că sosia domniei sale chema minerii şi tot sosia le mulţumea pentru panselele plantate în Zona liberă de neocomunism. Dacă vrea să-l credem, Ion Iliescu este dator – ca de altfel toţi fiii importanţi ai revoluţiei intraţi în coliziune cu legea – să ceară ca justiţia să-i demonstreze nevinovăţia, să se dea singur pe mâna justiţiei. Cât timp dosarele revoluţiei şi mineriadei nu ajung în instanţa de judecată, Ion Iliescu nu poate spera ca vocile contestatare să tacă. 

Ex-preşedintele României fuge însă ca dracul de tămâie de procurori, de judecători, de judecăţile morale, de orice fel de aluzii la momentele decembrie 1989 şi iunie 1990. Nu de mult, cinic şi calculat, tătucul USL declara că revoluţionarul Doru Mărieş este de-a dreptul obrazbic fiindcă îndrăzneşte să ceară CEDO să nu se prescrie crimele revoluţiei şi mineriadei (vezi articolul umător). Cât despre CEDO, aceasta este pentru liderul de la Bucureşti „o instanţă în afara realităţilor istorice”.
Da, e drept, CEDO ştie foarte puţine dintre gesturile glorioase ale lui Ion Iliescu. Şi românii par a fi uitat, de exemplu, cum a fost fugărit pe autostradă Majestatea Sa, Regele Mihai, adus aproape fedeleş la Bucureşti, urcat în avion şi expulzat din România. 

Casa Regală a uitat, a dat la pace cu preşedintele Iliescu, aşa că n-are cine să facă „laudatio” pentru acest „onorabil” gest. Sau cum a fost bălăcărit Ioan Petru Culianu, savantul răpus de un glonţ tras în ceafă, pe 21 mai 1991, în toaleta Universităţii din Chicago. Sunt convinsă că, dacă i-ar fi stat în putinţă, Culianu ar fi reacţionat fără să ezite, auzind ce declara Iliescu după moartea sa, în conferinţă de presă: „Culianu era un smintit. (…) Şi-a meritat soarta, fiind un destabilizator”. Dacă românii uită aceste episoade din istoria recentă, să nu se mire că vor ajunge să le retrăiască. Eu, una, nu le uit. Dar s-ar putea să le retrăiesc fiindcă le uită majoritatea compatrioţilor mei, votanţi ai USL.

Sursa: Evz.ro

http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-de-ce-nu-l-pot-ierta-pe-ion-iliescu-933756.html

Vezi şi: Blog de veghe

 http://nicoletasavin.wordpress.com/2011/06/14/de-ce-nu-l-pot-ierta-pe-ion-iliescu/

„Iliescu nu mai poate dormi liniştit”. Crimele Revoluţiei nu se prescriu

Autor: Andrei Udrişteanu, Georgeta Ghidovăţ 

Hotărârea luată, marţi, de instanţa de judecată europeană în cazul lui Doru Mărieş şi al părinţilor lui Nicuşor Vlase, ucis la Revoluţie, aduce în discuţie ideea că faptele din timpul acelor evenimente nu pot fi prescrise.
Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), prin care se acordă despăgubiri părinţilor lui Nicuşor Vlase, ucis la Revoluţie, după data de 22 decembrie 1989, şi lui Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989” (vezi art. utmător), ale cărui convorbiri telefonice ar fi fost interceptate de SRI în 1990, a stârnit valuri printre cei bănuiţi de implicaţii în violenţele din acele zile. 
 În fruntea lor, Ion Iliescu. 
La aflarea veştii că instanţa europeană reclamă tergiversarea Dosarului Revoluţiei şi încălcarea drepturilor victimelor, Iliescu a reacţionat violent în declaraţii. „O puşlama” ar fi liderul Asociaţiei „21 Decembrie”, iar CEDO „e în afara realităţilor istorice”, este mesajul sintetizat transmis, miercuri, de Iliescu, în ziarul „Adevărul”. Până la închiderea ediţiei, Iliescu nu a răspuns la telefon pentru a detalia. 
Concret, CEDO a acordat despăgubiri de 15.000 de euro lui Nicolae şi Elena Vlase, pentru absenţa anchetei efective în cazul decesului fiului lor, Nicuşor, şi 6.000 de euro lui Doru Mărieş, întrucât SRI nu i-a răspuns unei solicitări privind interceptarea sa de după 1990.Într-un interviu acordat, ieri, în exclusivitate pentru „Evenimentul zilei”, Florin Streteanu, judecător numit pentru cele două cazuri, la CEDO, prodecan al Facultăţii de Drept de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi singurul român care a luat parte la deliberările din completul european, a explicat cum decizia este una obligatorie. Dar, a adăugat acesta, doar statul român este cel care trebuie să rezolve problema de sistem. 

Ce „nu poate accepta” CEDO

Dincolo de cele două cazuri punctuale, în motivarea Curţii se regăseşte un pasaj care face referire la ideea că anumite fapte din timpul evenimentelor din decembrie 1989 nu pot fi prescrise şi că dosarele, întinse peste 20 de ani, trebuie soluţionate. 
„Curtea subliniază dreptul victimelor şi al familiilor lor de a cunoaşte adevărul asupra împrejurărilor evenimentelor care au implicat o violare masivă a unor drepturi atât de fundamentale ca dreptul la viaţă, ceea ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă şi, eventual, dreptul la despăgubire. Din acest motiv, în cazul folosirii masive a forţei ucigaşe împotriva populaţiei civile(…), Curtea nu poate accepta că o anchetă este efectivă, dacă se încheie având ca efect prescrierea responsabilităţii pen
ale, în timp ce autorităţile, ele însele au fost inactive. De altfel, cum a arătat deja Curtea, amnistia este total/ general incompatibilă cu datoria pe care o are Statul să cerceteze actele de tortură şi să lupte împotriva crimelor internaţionale”, se arată în decizia CEDO.

Mărieş: „Iliescu e supărat că nu mai poate dormi liniştit!”

Întrebat cum s-ar putea explica reacţia din presă a lui Ion Iliescu la aflarea veştii de la CEDO, Dan Voinea, cel care l-a pus sub urmărire timp de doi

 ani fostul preşedinte pentru faptele săvârşite la Revoluţie, a preferat să spună că acesta nu a cooperat deloc în anchetă. „Este normal să fie tras la răspundere pentru că a fost numărul unu la Revoluţie. De câte ori l-am chemat la audieri a adus cu el câte o carte, în loc să spună cum au stat lucrurile. Nu a cooperat în anchetă, ba mai mult a încurcat”, a precizat Voinea.

La rândul său, Doru Mărieş crede că Iliescu este iritat că fapta pe care a săvârşit-o la Revoluţie este imprescriptibilă.

 „Crimele de la Revoluţie nu s-au prescris. Iar Iliescu nu mai poate dormi liniştit până moare! Domnul Iliescu a sugrumat justiţia română şi încă o mai sugrumă alături de Laura Codruţa Koveşi şi alţii care l-au scos de sub urmărire pe Iliescu şi care au încercat să distrugă arhivele”, a declarat, pentru EVZ, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989”. Acesta a adăugat că nu este singurul care îndreaptă degetul către fostul şef de stat când vina vorba de vinovăţie. Mulţi dintre participanţii la Revoluţie l-au incriminat pe Ion Iliescu în diverse moduri şi l-au acuzat de crime, a spus Mărieş. 

A detaliat doar un episod relevant. „Lăsaţi, măi, băieţi, că la revoluţie se mai şi moare”, i-ar fi zis, în decembrie 1989, Iliescu lui Marin Iancu, care ar fi fost lângă el în momentul în care era atenţionat că au venit omeni din exterior în Televiziunea Română şi că se trage. Marian Iancu este tatăl Luizei Iancu, o tânără de 20 de ani, ucisă la Revoluţie.


Partidele, între „istorie” şi „adevăr” despre Revoluţie

Reprezentanţii partidelor politice au avut reacţii diferite legate de decizia istorică. 
Victor Ponta, preşedintele PSD, a sugerat că, după 22 de ani, nu mai e vorba de justiţie, ci de istorie. „Ca orice tânăr care am fost pe stradă începând cu decembrie 1989 sunt nemulţumit de faptul că după 22 de ani n-am aflat încă adevărul. Dar ca om al justiţiei, după 25 de ani ceea ce am putea afla despre ce s-a întâmplat la revoluţie nu mai e justiţie, este istorie”, a declarat Ponta.
Europarlamentarul Monica Macovei, a scris, pe blogul personal, un punct de vedere despre hotărâre, făcând trimitere la proiectul de lege prin care se elimină prescripţia pentru infracţiunile de omor şi infracţiunile cu intenţie care au ca urmare moartea victimei. Proiectul, a scris Macovei, „trebuie adoptat cât mai repede de Parlament”. „Uciderea oamenilor în timpul Revoluţiei din 1989 nu se prescrie. Procurorii şi judecătorii români trebuie să finalizeze aceste cazuri şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi. Societatea românească trebuie să ştie adevărul despre evenimentele din 1989”, a scris vicepreşedintele PDL.
Deputatul PNL, Alina Gorghiu, susţine că este ruşinos ca e nevoie ca o instanţă europeană să ne spună că e cazul să rezolvăm Dosarul Revoluţiei şi că este oportună o discuţie în jurul eliminării prescripţiei pentru unele infracţiuni. „Pe de altă parte noi, faţă de alte ţări, ca Italia, stăm mai bine în ce priveşte principiul prescrierii unor fapte cum sunt cele de corupţie”, a adăugat Gorghiu.

TRECUT. Haosul ce a urmat după 
22 decembrie 1989, în România, a dus la fapte inimaginabile, catalogate drept imprescriptibile de CEDO

PRIMELE CAZURI

Cei doi timişoreni care şi-au recuperat Revoluţia 

În urmă cu doi ani, o altă decizie prin care doi români îşi câştigau dreptatea la CEDO făcea istorie. De data aceasta erau reparate nedreptăţi din timpul Revoluţiei de la Timişoara. Potrivit deciziei irevocabile a CEDO, din 8 decembrie 2009, Horia Şandru, Ştefan Răducan şi rudele lui Alexandru Grama şi Trofin Benea trebuiau să primească de la statul român 5.000 de euro de persoană. Motivul invocat de judecătorii europeni a fost unul devenit deja „clasic”: justiţia română a

 tărăgănat prea mulţi ani condamnarea generalilor Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac, găsiţi responsabili pentru violenţele să vârşite de Armată asupra revoluţionarilor de la Timişoara, din 16-17 decembrie 1989.  „Evenimentul zilei” ia vizitat la acea dată pe Timişorenii „victorioşi” http://www.evz.ro/detalii/stiri/cei-doi-romani-care-si-au-castigat-revolutia-la-cedo-880388.html  . I-a găsit cu probleme de sănătate şi declarându-şi pe faţă lipsa de încredere în justiţia română.

JUDECĂTORUL ROMÂN DIN CELE DOUĂ CAZURI:

„Uneori, se pare, e nevoie să ne spună alţii că avem o problemă”

Andrei Udrişteanu
Florin Streteanu, judecător numit ad-hoc pentru cazurile de la CEDO, spune că instanţa e
uropeană a semnalat „ceea ce toţi ştiam”: că judecata în România durează prea mult. Mai departe, spune acesta, e treaba românilor să rezolve dosare în fapte de la Revoluţie, imprescriptibile, după cum le-a catalogat şi Curtea. Streteanu l-a înlocuit, în 2009, în acest caz pe Corneliu Bîrsan, judecătorul român la CEDO, deoarece acesta din urmă are şi calitatea de martor în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990.
EVZ: Ce reprezintă 
de fapt pentru România această decizie luată în completul din care aţi făcut parte? 
Florin Streteanu: Dacă ne uităm în hotărâre, Curtea a spus că statul nu poate să fie exonerat de obligaţia de a rezolva, de a sigura garanţiile pe latura procedurală a articolului 2 – privind dreptul la viaţă – , prin invocarea prescripţiei. Deci, în continuare, e treaba statului să găsească modalităţile efective prin care să-şi asigure îndeplinirea acestor obligaţii. Curtea nu intervine să-i spună statului ca
re soluţie sau ce soluţie să aleagă într-o problemă sau alta. S-a spus doar că faptul că dacă s-a împlinit un eventual termen de prescripţie asta nu exonerează statul de obligaţiile care decurg din articolul 2. 

Decizia a dat totuşi foarte multor revoluţionari o speranţă că dosarele li s-ar putea rezolva. 
Ei privesc în această decizie crearea unui precedent. 
Dacă ne uităm în hotărâre, se constată că este vorba de o problemă de sistem. Nu s-a găsit de cuviinţă să se recurgă la o hotărâre pilot, ci să se lase în grija statului găsirea unor soluţii. Curtea va continua să analizeze şi celelalte cazuri care au legătură cu aceste evenimente sau cu evenimente de aceeaşi natură. Pentru că, pe rolul Curţii, mai sunt, pe lângă dosare de Bucureşti, şi dosare de Sibiu, de Cluj, legate de Revoluţie. CEDO va continua cu certitudine să analizeze aceste plângeri.
„Deciziile Curţii sunt obligatorii”

Cum poate CEDO să se asigure că statul român va pune în aplicare aceste sugestii, legate de durata termenelor dosarelor şi prescrierea unor fapte, pe lângă acordarea de despăgubiri în aceste două cazuri concrete, ale lui Doru Mărieş şi alea familiei Vlase?
Mecanismul de control privind respectarea hotărârilor curţii este reglementat, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este cel care supraveghează respectarea. Sigur că nu există modalităţi directe de intervenţie pentru a pune în practică o hotărâre sau alta. Practic, Curtea nu stabileşte ce trebuie să facă statul. Semnalează doar că există o problemă şi, în continuare, este rolul autorităţilor Statului să găsească soluţii la ea. 

Spuneţi că este vorba mai degrabă de recomandări.

Deciziile Curţii sunt obligatorii. Nu au valoare de recomandare, ele sunt obligatorii! Statul are latitudinea de a găsi soluţii pentru a rezolva problemelor. Curtea spune tranşant: e o problemă de sistem care trebuie rezolvată. 

Poate face Curtea un pas legal în plus pentru a pune o presiune pentru soluţionarea acestor probleme de sistem?
Există precedentul pe care îl cunoaşteţi legat de imobilele naţionalizate, când s-a impus acea hotărâre-pilot care să rezolve situaţia. Aici, hotărârea a fost alta, şi anume aceea de a continua să se examineze la CEDO eventualele plângeri cu obiect similiar, tocmai pentru a reaminti în permanenţă guvernului din România că există o problemă şi aceasta trebuie rezolvată. 
În acest caz, cum ar trebui să privească decizia revoluţionarii care văd în ea o speranţă că şi dosarele lor ar putea să fie rezolvate?
Nu sunt în măsură să dau sfaturi ce să facă o persoană sau alta. Mecanismul Curţii este accesibil oricărei persoane care se consideră lezată printr-un act care emană de la autorităţie statelor părţi. E o chestiune de oportunitate pentru fiecare. Până la urmă, chiar dacă lucrurile se întâmplă în acelaşi context, cauzele pot fi diferite. Nu pot să sugerez o soluţie sau alta.

„Nu este o hotărâre izolată, imprevizibilă”
O parte dintre cei acuzaţi de fapte la Revoluţie au reacţionat dur la decizia CEDO. De pildă, Ion Iliescu, a sugerat că CEDO e „pe dinafară” când judecă astfel de cauze… 

Fiecare poate să exprime o părere sau alta vizavi de o soluţie. Însă, până una, alta, soluţiile CEDO sunt obligatorii pentru statul român. Dincolo de păreri individuale, mai mult sau mai puţin subiectivă sau interesată, hotărârea este cea pe care o cunoaştem. Pe de altă parte, hotărârea se înscrie într-o suită de alte decizii similare. Să nu uităm că ea a fost precedată de alte două hotărâri importante, care vizează evenimentele de la Timişoara, r

espectiv de la Cluj. Pe cale de consecinţă, nu este o hotărâre izolată, una imprevizibilă, este o decizie echilibrată, care şine cont de tot ce trebuia la pronunţarea ei.

Cum a avut loc deliberarea în completul din care aţi făcut parte?
Aspectele interne legate de deliberare intră sub incidenţa secretului şi nu pot fi comentate public.

Din punctul de vedere al unui profesor de drept, cum şi sunteţi, este aceasta o hotărâre istorică, cum a fost catalogată, una care schimbă ceva esenţial sau nu?
Cred că trebuie să ne ferim de astfel de calificări. Este o decizie previzibilă şi care se înscrie într-o suită de alte hotărâri la fel de fireşti, la fel de echilibrate, cum a fost Şandru pentru Revoluţia de la Timişoara, Lăpuşan pentru cea de la Cluj. Nu cred că este un eveniment, nu este o schimbare de jurisprudenţă. Cu certitudine este o hotărâre care semnalează nişte probleme pe care, haideţi să fim oneşti, le cunoşteam cu toţii. Ştim toţi că procesele din România durează prea mult. Oricare dintre ele, indiferent de miza, obiectul lor. Decizia nu vine decât să constate o stare de lucruri pe care o cunoşteam cu toţii, dar uneori, se pare, că e nevoie să ne spună alţii că avem o problemă, în loc să o identificăm şi să o rezolvăm între noi. Asta este!

Sursa: EVZ.ro
http://www.evz.ro/detalii/stiri/iliescu-nu-mai-poate-dormi-linistit-crimele-revolutiei-nu-se-prescriu-931682.html
 
Teodor Mărieş a câştigat la CEDO
Autor: Georgeta Ghidovăţ
Preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989”, Teodor Mărieş, a câştigat procesul intentat statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe motiv că a fost urmărit şi supravegheat ilegal, în 1990.
Curtea de la Strassbourg a decis ca România să-i plătească lui Mărieş daune morale în valoare de 6.000 de euro.

Totodată, CEDO a hotărât ca statul român să le plătească părinţilor unui tânăr din Braşov, decedat în timpul evenimentelor din Decembrie ’89, 30.000 de euro daune morale, dar să achite şi cheltuieli de judecată în valoare de 20.000 de euro. 

Curtea a reţinut că autorităţile române nu au făcut o anchetă efectivă în cazul morţii fiului Elenei şi al lui Nicolae Vlase.

Sursa: EVZ.ro
http://www.evz.ro/detalii/stiri/teodor-maries-a-castigat-la-cedo-931363.html

 
 
 
Comentariu Blue: La aceste articole, dacă mi se permite, nu am decât un comentariu foarte scurt: Subscriu. 
De asemenea, i-aş ura lui Ion Iliescu: La mulţi ani, tovarăşe Iliescu!  (… unde preferi: la Aiud, Gherla, Rahova etc)
Categorii:Blogosfera, Presă Etichete:

PROTOCOLUL 3 AL CONVENŢIEI CADRU EUROPENE

15 iunie 2011 2 comentarii

Acest articol este aici la sugestia autoarei. 

PROTOCOLUL 3 AL CONVENŢIEI CADRU EUROPENE

Autor: Ana Armanca
Sau o Europă constituită din teritorii transfrontaliere.
Protocolul nr 3 depăşeşte o colaborare banală între vecini : pregăteşte terenul pentru Grupări euroregionale de cooperare (GEC) dotate cu personalitate juridică  (art.1 şi 2), adică posedând “capacitatea juridică cea ma larg recunoscută pentru persoanele morale de legislaţia naţională a statului de care aparţine“.
Acest Protocol nr 3 pregăteşte terenul pentru disoluţia progresivă a statelor naţionale ceea ce caută UE.
Orizonturi şi dezbateri a scris, în numărul 2 din 17.01.11, de Grupări europene de cooperare teritorială (GECT) care, ca şi GEC ale Consiliului Europei, vizează crearea unui nivel politic nou care transcede frontierele naţionale, ceea ce privează de puterea lor autorităţile alese.
În clar, este vorba de noi structuri juridice ai căror membri pot fi, de exemplu comune şi cantoane elveţiene,  comune şi landuri germane, comune şi departamente franceze, dar şi şări ca Elveţia, Germania şi Franţa.
 În locul comunelor şi cantoanelor, autorităţile executive pot fi membri… Ele se vor putea regrupa în mari regiuni înafara frontierelor, fără să poată fi împiedicate de cetăţenii ei.
Ceea ce este nou … este că dintr-o singură lovitură colectivităţi transfrontaliere sunt abilitate să «încheie contracte, să recruteze personal, să achiziţioneze bunuri mobiliare şi imobiliare, şi să se pezinte în justiţie« .
Aceste mari regiuni supranaţionale vor putea să încheie acorduri, să vândă terenuri, fără să consulte populaţia .

“GEC are dreptul de avea propriul buget şi de a-l administra“. În alţi termeni, aceste GEC vor putea cheltui bani şi vor putea face datorii. Membrii ei, de exemplu comunele, vor trebui să pună la dispoziţia GEC banii contribuabililor, dar nu vor putea spune nimic despre modul în care sunt întrebuinţaţi… 

Şi comunele vor trebui să fie garante pentru datoriile GEC. “GEC – sau dacă lichidităţile sale sunt insuficiente, cu membrii ei luaţi împreună – este responsabil de actele sale vis-a-vis faţă de terţi, inclusiv datoriile, de orice natură ar fi, chiar dacă aceste acte nu au legătură cu sarcilile ei“.

Ajungem deci, la ABOLIREA DEMOCRAŢIEI DIRECTE

În Elveţia cetăţenii decid, în cantoane şi comune, drepturile asociaţiilor de drept public pe care le creează pentru rezolvarea unor activităţi comune. În comune, utilizarea fondurilor este decisă de adunarea comunală…
 Este inadmisibil ca un canton sau o comuneă să adere la o structură juridică supranaţională în care deciziile sunt luate de membrii executivului.
Nici-o decizie nu trebuie să se ia fără consultarea populaţiei.
   Zece state au semnat Convenţia. România nu a semnat. Are oare legătură cu acest protocol graba cu care guvernarea doreşte reîmpărţirea adiminstrativ-teritorială a ţării ? Are oare legătură cu această Convenţie graba cu care USL a venit cu un proiect de împărţire regională ?

Semnatarii Convenţiei (zece state, printre care Gemania şi Franţa:

 http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/ChercheSig.asp?NT=206&CM=8&DF=13/06/2011&CL=ENG

Textul convenţiei:

http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/Html/206.htm

Robin Gibb: „One million years”

15 iunie 2011 4 comentarii
Categorii:Muzică Etichete:, , , , , ,
%d blogeri au apreciat: